„soluția celor două state separate“.2
Pot citate cu ușurință numeroase exemple de acest fel, însă ar inutil, întrucât există un consens aproape universal că nu există decât două soluții pentru problema Palestinei: e două state – Palestina și Israelul democrat –
sau „un singur stat de la mare până la râu“. Comentatorii israelieni și-au exprimat îngrijorarea cu privire la „chestiunea demogra că“: sunt prea mulți palestinieni într-un stat evreiesc. Mulți palestinieni, împreună cu cei care-i sprijină, susțin „soluția unui singur stat“, anticipând o luptă pentru drepturi civile și o mișcare anti-apartheid care va duce, în cele din urmă, la o democrație seculară. Și alți analiști prezintă, consecvent, opțiunile în termeni similari.
Această analiză este aproape universală, dar greșită fundamental. Mai există o opțiune – anume aceea pe care Israelul o pune și acum în practică
cu ajutorul constant al Statelor Unite –, iar aceasta este singura alternativă
realistă la soluția celor două state.
După părerea mea, nu este lipsit de sens să ne gândim la o viitoare democrație binațională seculară în fosta Palestină, de la mare la râu. De fapt, aceasta este soluția pe care am susținut-o vreme de 70 de ani. Subliniez termenul „am susținut-o“. Susținerea, spre deosebire de simpla propunere, trasează un drum dintr-un punct într-altul. Formele de susținere veritabile s-au modi cat odată cu circumstanțele. De la mijlocul anilor 1970, când chestiunea drepturilor palestinienilor a devenit una arzătoare, singura formă
plauzibilă de susținere a fost aceea concepută ca un proces etapizat care să
plece de la ipoteza soluției celor două state. Nu a fost sugerată nici o altă cale care să avut e și cea mai mică șansă de succes. A propune un stat binațional („un singur stat“), fără nici un fel de susținere, nu face decât să
promoveze cea de-a treia soluție, cea care este pusă în practică chiar sub ochii noștri. Israelul extinde fără încetare planurile care au fost concepute și inițiate în 1967 și care au fost instituționalizate cu o mai mare forță, zece ani mai târziu, odată cu ascensiunea la putere a partidului Likud al lui Menachem Begin.
Primul pas a fost acela de a crea un „nou oraș tulburat“, cum spune Yonatan Mendel, numit încă „Ierusalim“, dar care se întinde mult dincolo de granițele Ierusalimului istoric, ce a cuprins zeci de sate palestiniene și terenurile din jurul lor, care este privit acum ca un oraș evreiesc și drept capitala Israelului.3 Toate acestea s-au petrecut prin violarea unor directive explicite ale Consiliului de Securitate. Un coridor către est care pleacă din acest Ierusalim mărit cuprinde orașul Ma’aleh Adumim (fondat în 1970, dar construit efectiv în 1993, după Acordurile de la Oslo), cu terenuri care se întind efectiv până la Ierihon, deci traversând Cisiordania. Coridoarele către nord, care cuprind orașele de coloniști Ariel și Kedumim, despart zona rămasă sub un oarecare grad de control palestinian.4
Între timp, Israelul încorporează teritoriile dinspre partea israeliană a
„zidului de separare“, care este ilegal (în realitate, un zid de anexare), luând astfel terenurile arabile și sursele de apă ale multor sate, sugrumând orașul Qalqilya, separând țăranii palestinieni de terenurile lor agricole. În zona pe care Israelul o numește „linie de cusătură“, între zid și graniță, care cuprinde aproximativ zece procente din Cisiordania, poate intra oricine – cu excepția
palestinienilor. Cei care locuiesc în respectiva regiune trec printr-o procedură birocratică complicată pentru a obține acces temporar. Ieșirea –
pentru a primi îngrijiri medicale, de pildă – este limitată în același fel.
Rezultatele au fost, în mod previzibil, un număr uriaș de vieți palestiniene afectate și, conform rapoartelor ONU, o scădere cu 80% a numărului de țărani care-și cultivă pământul și o scădere cu 60% a culturilor de măsline, printre alte efecte dăunătoare.5 Motivul construcției zidului a fost, o cial, asigurarea securității, dar vorbim de securitatea unor coloniști ilegali; aproximativ 85% din zid trece prin teritoriile ocupate din Cisiordania.6
Israelul ocupă, de asemenea, Valea Iordanului, încheind astfel încercuirea puținelor cantoane care rămâneau. Proiecte masive de infrastructură leagă
așezările coloniștilor de centrele urbane ale Israelului, asigurându-se că nu vor vedea nici un palestinian. Conform unui model neocolonial modern, a fost păstrată o zonă urbană în Ramal ah pentru elita palestiniană, în timp ce restul populației se zbate în mizerie.
Pentru a naliza separarea dintre Ierusalim și ultimele cantoane palestiniene, Israelul ar trebui să preia regiunea El. Până acum, acțiunea a fost blocată de Washing ton, iar Israelul a trebuit să apeleze la subterfugii, cum ar construcția unei secții de poliție în zonă. Obama este primul președinte american care n-a mai impus nici o limită acțiunilor israeliene.
Rămâne de văzut dacă va permite Israelului să cucerească El –, probabil, însoțind gestul de o condamnare sau alte scamatorii diplomatice, pentru a arăta că Statele Unite nu intenționaseră să se ajungă acolo.
Există expulzări regulate ale palestinienilor. Numai în Valea Iordanului, populația a fost redusă de la 300 000, în 1967, la 60 000, în acest moment, și fenomene asemănătoare se petrec în toate celelalte regiuni.7 Conform unor practici inventate acum un secol, ecare acțiune are un scop limitat, astfel încât să nu atragă prea multă atenție, însă efectele lor se cumulează, iar intențiile sunt cât se poate de clare.
Mai mult, de când Acordurile de la Oslo au declarat că Gaza și Cisiordania formează un teritoriu unic, indivizibil, duetul Statele Unite–Israel s-a angajat să separe cele două regiuni. Un efect semni cativ a fost acela că s-au asigurat că nici o entitate palestiniană nu va avea acces la lumea exterioară.
În zonele în care Israelul preia conducerea, populația palestiniană este redusă, dispersată și continuă să e diminuată numeric prin expulzări regulate. Rezultatul va un Israel mai mare, cu o majoritate tot mai confortabilă. Cu această a treia soluție, nu va exista nici o „problemă
demogra că“ și nici lupte pentru drepturi civile sau împotriva apartheidului
– nimic altceva în afară de ceea ce există deja între granițele statului Israel, unde este repetată în permanență mantra „stat evreiesc și democratic“, în special pentru cei care aleg să creadă în ea, orbi la contradicția internă a unei astfel de formule, al cărei simbolism nu este deloc întâmplător.
Dacă nu se va realiza în mai multe etape, ideea unui singur stat nu se va dovedi a altceva decât o iluzie. Nu are nici un fel de sprijin internațional și nu există vreun motiv pentru care SUA sau Israelul s-o accepte.
Întrebarea, care se aude adeseori, dacă agresivul prim-ministru Benjamin Netanyahu ar accepta un „stat palestinian“ este greșit pusă. De fapt, administrația sa a fost prima care a respins această posibilitate de când a fost instalată în 1996, urmând politica lui Yitzhak Rabin și a lui Shimon Peres, care o respinseseră și ei. Directorul de comunicare și plani catorul politic al lui Netanyahu, David Bar-Il an, a explicat că anumite zone vor lăsate palestinienilor, dar că Israelul va obiecta dacă vor dori să le numească „stat“, sau ar putea la fel de bine să le numească „pui fripți“.8 Răspunsul lui re ectă
atitudinea efectivă a coaliției israeliano-americane față de drepturile palestinienilor.
Israelul și SUA cer negocieri în care să nu existe vreo pre condiție. Opinia publică din cele două state, dar și de prin alte părți ale Occidentului, pretinde, de obicei, că palestinienii pun astfel de precondiții, împiedicând
„procesul de pace“. De fapt, SUA și Israelul sunt cele care insistă asupra unor astfel de precondiții cruciale. Prima este aceea ca negocierile să e mediate de SUA, în vreme ce, în mod normal, orice negociere autentică ar trebui mediată de un stat neutru care să impună un anumit respect pe plan internațional. O a doua precondiție este aceea de a permisă continuarea întemeierii de colonii ilegale, lucru care oricum s-a întâmplat fără încetare în cei 20 de ani care au trecut de la Acordurile de la Oslo.
În primii ani de după ocupație, SUA au văzut și ele coloniile ca ilegale, laolaltă cu restul lumii, după cum au arătat Consiliul de Securitate al ONU și Curtea Internațională de Justiție. Începând cu perioada Reagan, ele au început să e privite cu mai multă înțelegere, ind considerate „o barieră
pentru procesul de pace“. Obama a debilitat și mai mult de niția, la „nu foarte utile pentru pace“.9 Politica de respingere absolută a lui Obama a stârnit ceva atenție în februarie 2011, când s-a opus prin veto unei rezoluții a Consiliului de Securitate care susținea politica SUA și propunea încetarea procesului de expansiune a coloniilor.10
Cât timp aceste precondiții rămân valabile, este puțin probabil ca eforturile diplomatice să avanseze. Cu rare și scurte excepții, acest lucru a fost valabil încă din ianuarie 1976, când Statele Unite s-au opus unei rezoluții a Consiliului de Securitate, introdusă de Egipt, Iordania și Siria, care cerea crearea a două state cu granița internațională recunoscută, Linia Verde, ce ar garantat securitatea tuturor statelor din regiune în limitele unor granițe recunoscute și stabile.11 Acesta este în esență consensul internațional, care până acum a devenit universal, cu cele două excepții cunoscute. Consensul a fost modi cat pentru a include „câteva ajustări reciproce și de detaliu“ ale Liniei Verzi, după cum s-au exprimat o cialii SUA, înainte să convingă și restul lumii.12
Același lucru este adevărat cu privire la orice negocieri ar putea avea loc la Washing ton sau în alte părți. Date ind aceste precondiții, nu se pot realiza foarte multe în afară de a lăsa Israelul să-și continue actuala politică de expansiune și de a prelua orice găsește de valoare în Cisiordania și în zonele siriene ale Înălțimilor Golan, anexate, de asemenea, prin violarea rezoluției Consiliului de Securitate, în timp ce este menținută blocada asupra Fâșiei Gaza. Desigur, putem spera că lucrurile se vor schimba, dar numai dacă
suntem excesiv de optimiști.
Europa ar putea juca un rol important în menținerea spe ranțelor lumii la o soluție diplomatică pașnică, dar numai dacă este dispusă să urmeze o cale independentă. Decizia Uniunii Europene de a exclude așezările evreiești în Cisiordania din orice negociere viitoare cu Israelul ar putea reprezenta un pas înainte. Politicile Statelor Unite nu sunt, de asemenea, bătute în cuie,
deși au rădăcini profunde de ordin strategic, economic și cultural. În absența unor astfel de schimbări, avem toate motivele să ne așteptăm ca imaginea de la mare la râu să e conformă celei de-a treia opțiuni. Drepturile și aspirațiile palestinienilor vor abandonate, cel puțin temporar.
Dacă nu va rezolvat con ictul israeliano-palestinian, un acord de pace în regiune este foarte puțin probabil. Un eșec ar avea implicații foarte largi –
în special asupra a ceea ce media din SUA a numit „cea mai gravă
amenințare la adresa păcii mondiale“: programul nuclear al Iranului.
