Implicațiile devin clare mai ales dacă privim cele mai evidente căi de a aborda această presupusă amenințare și soarta lor. Ar util să luăm mai întâi în considerare unele întrebări preliminare: Cine privește amenințarea ca ind de o atât de mare importanță? Și care este amenințarea percepută?
„Amenințarea“ iraniană este, în special, o obsesie occidentală; țările nealiniate – adică mai tot mapamondul – au susținut dreptul Iranului, în calitate de semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară, de a îmbogăți uraniu.13 În discursul occidental, se a rmă, în general, că arabii susțin poziția SUA cu privire la Iran, dar aceasta este valabilă în cazul dictatorilor arabi, nu și al majorității populației. Un alt stereotip este acela privind
„con ictul care există între comunitatea internațională și Iran“, conform exprimărilor academice standard. Aici expresia „comunitatea internațională“ se referă la Statele Unite și oricine s-ar întâmpla să e de acord cu ele – în cazul de față, o mică minoritate din comunitatea internațională, dar care înseamnă mult, dacă pozi țiile politice sunt cântărite prin putere.
Atunci, ce este amenințarea percepută? Un răspuns credibil ne este oferit de serviciile americane de informații și de Pentagon în rapoartele lor periodice privind securitatea globală. Acestea ajung la concluzia că Iranul nu este un pericol militar. Cheltuielile sale militare sunt reduse, chiar și potrivit standardelor regiunii, și au o capacitate limitată de a mobiliza forțe.
Doctrina lor strategică este defensivă, gândită doar ca o formă de rezistență
la atacuri. Serviciile de informații raportează că nu există nici o dovadă a faptului că Iranul ar construi o armă nucleară și consideră că, dacă ar
construi o astfel de armă, aceasta ar face parte din strategia Iranului de intimidare.
Este greu să ne gândim la o altă țară din lume care să aibă nevoie mai mare de o strategie de intimidare. Această țară a fost agresată de Occident fără încetare încă din 1953, când regimul ei parlamentar a fost dat jos printr-o lovitură de stat militară susținută de SUA, mai întâi prin intermediul regimului dur și brutal al șahului, apoi prin atacurile criminale ale lui Saddam Hussein, cu sprijinul Occidentului.14 Intervenția SUA a fost în mare parte cea care a făcut Iranul să capituleze în războiul său cu Irakul și, la scurt timp, George H.W. Bush a invitat specia liștii irakieni în arme nucleare să se specializeze în SUA în producerea de arme avansate, reprezentând astfel un pericol uriaș pentru Iran.15
Irakul a devenit, în curând, inamic al Statelor Unite, însă, între timp, Iranul a fost supus unor sancțiuni extrem de dure. De asemenea, a fost în permanență sub amenințarea unui atac armat condus de SUA și Israel – atac care ar violat direct Carta ONU, aceasta în caz că i-ar păsa cuiva de asta.
Totuși, este de înțeles de ce SUA sau Israelul ar privi o intimidare iraniană
drept o amenințare intolerabilă. Le-ar limita capacitatea de a controla regiunea, prin violență dacă ar vrea asta, așa cum au făcut, de altfel, adesea.
În esență, acesta este motivul pentru care Iranul este perceput ca o amenințare.
Faptul că regimul clerical este vinovat de represiunea internă a populației iraniene este cu siguranță dincolo de orice îndoială, deși, din păcate, nu este singurul care face asta. Dar deja e o naivitate crasă să crezi că represiunea internă din Iran le preocupă vreun pic pe marile puteri.
Orice am crede despre această amenințare, există căi pentru a ameliora situația? Există chiar mai multe, de fapt. Cea mai rezonabilă cale, după cum am spus deja, ar reprezentată de crearea unei zone fără arme nucleare în regiune. Statele arabe și alții fac apeluri la renunțarea la armele de distrugere în masă ca la un pas esențial spre securitatea regională. Pe de altă parte, Israelul și Statele Unite inversează lucrurile și cer securitate în regiune –
adică securitatea Israelului – ca o precondiție pentru renunțarea la acest gen de arme. Desigur, este de la sine înțeles că Israelul, unicul din regiune, are un
sistem foarte so sticat de arme nucleare și refuză să semneze Tratatul de Neproliferare Nucleară, alături de India și Pakistan, care sunt ambele susținute masiv de SUA în crearea de arsenale nucleare.
Legătura dintre con ictul israeliano-palestinian și presupusa amenințare iraniană este, așadar, clară. Cât timp Israelul și SUA persistă în poziția lor de respingere și blochează consensul internațional privind crearea de două state în regiune, nu vor exista aranjamente de securitate în regiune și, prin urmare, nici progres spre crearea unei zone libere de arme nuclear, care să
amelioreze, sau poate chiar să pună capăt, ceea ce SUA și Israelul susțin că ar cea mai gravă amenințare la adresa păcii – măcar să facă aceasta în cel mai evident și amplu mod.
Ar trebui remarcat că, alături de Marea Britanie, Statele Unite au o obligație specială în a stabili o zonă liberă de arme nucleare. În încercarea de a crea o subțire bază legală pentru invadarea Irakului, în 2003, cei doi agresori au apelat la Rezoluția Consiliului de Securitate a ONU, cu numărul 687 din 1991, pretinzând că Saddam Hussein a violat cererea de a-și închide programul nuclear. Rezoluția mai are un paragraf care cere să „se facă pași în direcția stabilirii în Orientul Mijlociu a unei zone libere de arme de distrugere în masă“ – obligând astfel SUA și Marea Britanie, într-o mai mare măsură decât pe ceilalți, să ia în serios această inițiativă.16
Comentariile făcute în acest capitol lasă neatinse foarte multe alte subiecte stringente, de la sinuciderea îngrozitoare a Siriei la evoluțiile dramatice din Egipt, care vor avea cu siguranță urmări serioase în regiune. Oricum, așa arată acum unele dintre chestiunile principale, cel puțin în viziunea mea.
CAPITOLUL 12
„Nimic pentru alții“: Lupta de clasă în Statele Unite Clasicul studiu al lui Norman Ware cu privire la lucrătorul industrial a apărut cu 90 de ani în urmă, ind primul de acest fel.1 Între timp, studiul nu și-a pierdut nimic din semni cație. Analiza extrem de atentă pe care o face Ware asupra modurilor în care revoluția industrială a afectat viețile lucrătorilor și societatea, în general, nu este cu nimic mai puțin pertinentă
azi decât în momentul în care a fost scris studiul, mai ales în lumina asemănării uimitoare dintre acest moment și ceea ce se întâmpla în 1920.
Este important să ne amintim condiția lucrătorilor la momentul în care a scris Ware. Puternica și in uenta mișcare a mun citorilor care prindea contur în America a fost supusă unor atacuri brutale, culminând cu Marea spaimă
roșie a lui Woodrow Wilson, de după Primul Război Mondial. Până în anii 1920, mișcarea fusese în mare parte decimată. Un studiu clasic al eminentului istoric David Montgomery a fost intitulat e Fal of the House of Labor. Căderea se întâmplase deja în jurul anului 1920. Până la sfârșitul deceniului, scrie el, „stăpânirea vieții americane de către corporații părea să
e sigură… Raționalizarea afacerilor putea continua cu sprijinul indispensabil al statului“, guvernul ind în majoritate în mâinile corporațiilor.2 Procesul era departe să e unul pașnic; istoria muncii în America este în mod deosebit violentă. Un studiu academic conchide că „în Statele Unite au existat mai mulți morți la sfârșitul secolului al XIX-lea din pricina violenței din câmpul muncii decât în orice altă țară, cu excepția Rusiei țariste“.3 Expresia „violență în câmpul muncii“ este doar o expresie politicoasă pentru a ne referi al violența desfășurată de stat și la cea exercitată de forțe private asupra muncitorilor. Toate acestea au continuat până spre sfârșitul anilor 1930. Îmi pot încă aminti astfel de scene din copilărie.
Drept rezultat, Montgomery scria că „America a fost clădită în ciuda protestelor lucrătorilor ei, deși ecare pas al formării ei a fost in uențat de
activitățile, organizațiile și propunerile izvorâte din viața clasei muncitoare“, ca să nu mai vorbim și de mințile sau de brațele celor care au făcut treaba.4
Mișcarea muncitorească a avut o revenire în timpul Marii Crize, in uențând semni cativ populația și semănând teamă în mintea producătorilor industriali. În ziarele lor, industriașii vorbeau despre
„hazardul“ pe care-l presupunea existența unei forțe de muncă susținute „de proaspetele forțe politice care reprezintă masele“.
Deși represiunea violentă nu a încetat nici un moment, ea nu mai era adecvată sarcinii. Era nevoie de mijloace mai ra nate pentru a asigura dominația corporatistă, în principal o propagandă continuă și o serie de
„măsuri științi ce pentru dizolvarea grevelor“, dezvoltate într-o artă ra nată
de corporațiile specializate în această chestiune.5
Ar trebui să nu uităm pătrunzătoarea a rmație a lui Adam Smith cu privire la „stăpânii omenirii“ – în vremea sa, negustorii și fabricanții Angliei
– care nu vor înceta niciodată să caute să urmeze „maxima odioasă“: „totul pentru noi, nimic pentru ceilalți“.6
Contraatacul afaceriștilor a trebuit să aștepte pe perioada desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial, dar a revenit imediat după, cu o legislație aspră care restrângea drepturile muncitorilor și cu o propagandă foarte agresivă care viza fabricile, școlile, bisericile și orice altă formă de asociere civilă. Au fost folosite toate mijloacele de comunicare posibile. În jurul anilor 1980, în timpul administrației Reagan profund antimuncitorească, atacul s-a desfășurat din nou cu forță maximă. Președintele Reagan a transmis foarte clar mediului de afaceri că legislația care proteja drepturile muncitorilor, niciodată foarte puternică, nu va mai întărită. Activitatea ilegală a sindicatelor a explodat, iar Statele Unite au revenit la utilizarea spărgătorilor de greve, care fusese declarată ilegală în toate țările dezvoltate, cu excepția Africii de Sud. Administrația liberală a lui Clinton a subminat clasa muncitoare în nenumărate feluri. Un mijloc extrem de e cient l-a constituit semnarea Acordului Nord-American de Comerț Liber (NAFTA) care a legat Canada, Mexic și SUA.
Pentru scopuri propagandistice, NAFTA a fost numit „acord de comerț
liber“. Nu a fost nimic de felul acesta. Ca și alte tratate de acest fel, avea
elemente protecționiste și cea mai mare parte a acestora nu aveau nici o legătură cu comerțul; a fost, mai degrabă, un acord referitor la drepturile investitorilor. Și ca alte asemenea tratate de „liber schimb“, acesta s-a dovedit a deosebit de dăunător pentru muncitorii din statele implicate. Un efect a fost subminarea organizării muncitorilor: un studiu condus sub auspicii NAFTA a arătat că organizarea cu succes a muncitorilor a scăzut considerabil, pentru că managerii erau constant amenințați că, dacă într-o întreprindere apăreau sindicate, producția urma să e transferată în Mexic.7
Astfel de practici sunt, evident, ilegale, dar acest lucru este irelevant atât timp cât companiile se pot baza pe „sprijinul necondiționat al statului“ la care se referea Montgomery.
