Kennedy a devenit președinte. A hotărât să acorde mai multă atenție Americii Latine și, ime diat ce a preluat funcția, a decis să creeze un grup de studiu care să dezvolte politici adaptate zonei, grup condus de istoricul Arthur M. Schlesinger Jr., care și-a sintetizat concluziile pentru vii torul președinte.
După cum a explicat Schlesinger, ceea ce era amenințător la gândul unei Cube independente era „ideea lui Castro de a lua lucrurile în propriile mâini“. Din nefericire, era o idee foarte atractivă pentru masele populare din America Latină, unde „distribuția pământurilor și a altor forme de avuție națională favorizează evident clasele avute, iar cei săraci și lipsiți de privilegii, stimulați de exemplul revoluției cubaneze, cer acum condiții pentru un trai decent“.12 Din nou dilema obișnuită a Washing tonului.
După cum a explicat CIA, „in uența extinsă a castrismului nu e o acțiune a puterii cubaneze… Umbra lui Castro se mărește, întrucât condițiile sociale și economice de pe întreg teritoriul Americii Latine stimulează opoziția față
de autoritatea conducătoare și încurajează mișcarea pentru o schimbare radicală“, pentru care Cuba este considerată un model.13 Kennedy se temea că ajutorul rusesc ar putea transforma Cuba într-un „model“ de dezvoltare, care ar crește controlul sovieticilor în întreaga Americă Latină.14
Personalul Departamentului de Stat pentru Plani care a arătat că „în cazul lui Castro, principalul pericol pe care îl avem de înfruntat este… impactul pe care-l are simpla existență a regimului său asupra mișcărilor de stânga din multe țări latino-americane… Ideea este că regimul lui Castro reprezintă
o s dare de succes a Statelor Unite, negarea întregii noastre politici în acea
emisferă vreme de un secol și jumătate“ – adică din momentul adoptării doctrinei Monroe, în 1823, când Statele Unite și-au exprimat intenția de a domina întreaga emisferă.15
Primul scop determinat de acea doctrină era de a cuceri Cuba, lucru care nu s-a putut realiza din cauza forței inamicului britanic. Chiar și așa, marele strateg John Quincy Adams, părintele spiritual al doctrinei Monroe și al Destinului evident, și-a informat colegii că, în timp, Cuba va pica în mâinile noastre prin intermediul „legilor gravitației politice“, așa cum un măr cade din pom.16 Cu alte cuvinte, puterea SUA urma să crească, iar cea a britanicilor să scadă.
În 1898, profeția lui Adams s-a îndeplinit: SUA au invadat Cuba, pretinzând că o eliberează. De fapt, s-a asigurat că insula nu va cucerită de Spania și a transformat-o „într-o colonie, de fapt“, după cum spuneau istoricii Ernest May și Philip Zelikow.17 Cuba a rămas, de fapt, o colonie americană până în ianuarie 1959, când și-a căpătat independența. De atunci, a fost supusă unor războaie teroriste americane de proporții, în special în anii lui Kennedy, și unei politici de strangulare economică – și nu din pricina rușilor.
În tot acest timp, s-a pretins că ne apărăm de amenințarea rusă – o a rmație absurdă care nu a fost pusă serios la îndoială. Un simplu test al acestei teze, o mai spun o dată, este ce anume s-a întâmplat când orice pericol rus imaginabil a dispărut: politicile SUA față de Cuba au devenit și mai aspre, puse în practică în special de liberali democrați, inclusiv de Bil Clinton, care l-a învins pe Bush în alegerile din 1992. Privite cu onestitate, aceste evenimente ar trebui să ridice semne de întrebare considerabile cu privire la doctrinele care au alcătuit politicile noastre externe și la factorii care le-au dirijat. Impactul lor este, și de această dată, extrem de redus.
Virusul naționalismului
Henry Kissinger a surprins esența politicii externe a Statelor Unite atunci când a descris naționalismul independent drept un „virus“ care „ar putea răspândi contaminarea“.18 Kissinger se referea la Chile în timpul lui Salvador Al ende; iar virusul era ideea că ar putea exista o cale parlamentară spre o
oarecare democrație socialistă. Metoda de a gestiona această amenințare era aceea de a lupta cu virusul și de a-i vaccina pe cei care ar putea contaminați, de regulă prin intermediul unor regimuri criminale de securitate națională. Acest lucru a fost obținut în cazul statului Chile, dar este important să recunoaștem că gândirea s-a păstrat și încă să păstrează, la nivel mondial.
A fost, de exemplu, unul dintre motivele deciziei de a se opune naționalismului vietnamez, la începutul anilor 1950, sau de a susține Franța în încercarea de a-și recupera fosta colonie. Exista teama că naționalismul independent vietnamez ar putea un virus care putea contamina întreaga regiune, inclusiv Indonezia cea plină de resurse. Asta ar putut duce chiar la situația ca Japonia să devină centrul comercial și industrial al unei noi ordini independente, precum aceea pe care Japonia imperială se străduise atât de mult s-o obțină nu cu mult timp în urmă. Leacul a devenit limpede – și, în mare măsură, a avut succes. Vietnamul a fost, de fapt, distrus și ținut sub bocancul unor dictaturi militare care au împiedicat „virusul“ să se răspândească.
Același lucru a fost valabil pentru întreaga Americă Latină în aceiași ani: virusurile au fost atacate sălbatic unele după altele, și au fost distruse sau slăbite până la limita simplei supraviețuiri. De la începutul anilor 1960, pe continent a fost declanșată o campanie de represiune fără precedent în istoria violentă a emisferei, care s-a extins, apoi, în America Centrală, în anii 1980, o chestiune care n-ar trebui să mai aibă nevoie de prezentare.
Același lucru a fost, în linii mari, valabil pentru Orientul Mijlociu.
Relațiile speciale ale SUA cu Israelul au fost stabilite în forma actuală în 1967, când Israelul a aplicat o lovitură devastatoare Egiptului, centrul naționalismului secular arab. Prin aceasta s-a urmărit protejarea Arabiei Saudite, aliatul SUA, care era, în acel moment, implicată într-un con ict militar cu Egiptul în Yemen. Arabia Saudită este, desigur, cel mai agresiv stat islamic radical fundamentalist din regiune și, totodată, un stat misionar, care cheltuie sume enorme pentru a-și răspândi ideologia wahhabi-sala tă în toată regiunea, dincolo de granițele sale. Merită să ne amintim că, în mod tradițional, SUA, la fel ca Marea Britanie în trecut, a susținut islamismul
radical mai degrabă decât naționalismul secular, văzut cel mai adesea ca un pericol de independență și un risc de contagiune.
Valoarea secretului
S-ar mai putea spune multe, însă documentele istorice arată foarte clar că
doctrina standard are prea puțin de-a face cu ceea ce s-a întâmplat în realitate. Securitatea, în sensul normal, nu este un factor esențial în formarea politicilor.
Să repetăm: „în sens normal“. Dar atunci când încercăm să evaluăm doctrina standard, va trebui să ne întrebăm ce înseamnă de fapt „securitate“: Securitate pentru cine?
Un răspuns ar putea : securitate pentru puterea de stat. Există prea multe exemple care să ilustreze asta. De exemplu, în mai 2014, Statele Unite au ales să sprijine o rezoluție a Consiliului de Securitate care cerea Curții Internaționale de Justiție să investigheze crimele de război din Siria, însă cu o clauză: nu putea nici un fel de investigație despre posibile crime de război săvârșite de Israel.19 Sau de Washing ton; însă, această ultimă condiție nu era necesar să e formulată explicit; Statele Unite s-au autoimunizat întrun mod unic față de legislația internațională. De fapt, există chiar și o legislație aprobată de Congres care îi permite președintelui american să
utilizeze forța pentru „a salva“ orice american care ar dus la Tribunalul de la Haga spre a judecat – „Actul Invaziei Olandeze“, așa cum este el numit uneori în Europa.20 Acest exemplu arată, încă o dată, importanța protejării securității puterii de stat.
Dar de cine ar trebui protejată? Există, de fapt, argumente solide că una dintre preocupările constante ale guvernului este aceea de a proteja puterea de stat de populație. După cum ar trebui să știe cei care au petrecut ceva timp căutând în arhive, guvernul este rareori motivat de nevoia de securitate, ci, mai degrabă, de ținerea populației în întuneric. Și aceasta pentru motive întemeiate, după cum a explicat cunoscutul savant liberal și consilier guvernamental Samuel Huntington. Cu cuvintele lui: „Arhitecții puterii în Statele Unite trebuie să creeze o forță care să poată simțită, dar
nu și văzută. Puterea rămâne e cientă atât timp cât este ascunsă în întuneric; expusă la lumina soarelui, începe să se evapore.“21
Huntington scria aceasta în 1981, când Războiul Rece începuse iar să se încingă, explicând mai departe că „este posibil să i nevoit să prezinți (intervenția militară sau alt tip de acțiune agresivă) în așa fel încât să creezi falsa impresie că lupți cu Uniunea Sovietică. Asta au făcut Statele Unite încă
de pe vremea doctrinei Truman.“22
Aceste adevăruri simple sunt arareori recunoscute, însă ele ne fac să
vedem limpede în interiorul puterii de stat și a politicilor sale, cu reverberații care ajung până în ziua de azi. Puterea de stat trebuie protejată
de inamicul său domestic; prin contrast, populația nu este protejată în fața puterii de stat. Un exemplu șocant este atacul radical asupra Constituției dat de masivul program de supraveghere al administrației Obama. Un astfel de program a fost justi cat, desigur, prin „securitatea națională“. Aceasta este o rutină pentru practic toate acțiunile, ale tuturor statelor, și, prin urmare, nu avem prea multe informații.
Atunci când programul de supraveghere NSA a fost dat în vileag de dezvăluirile lui Edward Snowden, o cialii americani au susținut că, prin intermediul acestuia, au fost evitate 54 de atentate teroriste. În urma unei anchete, numărul a fost redus la o duzină. O comisie guvernamentală de nivel înalt a descoperit apoi că, de fapt, a fost vorba despre un singur caz; cineva a trimis în Somalia suma de 8 500 de dolari. Acesta a fost singurul rezultat palpabil al asaltului masiv asupra Constituției și, desigur, asupra altor persoane, de pe tot cuprinsul lumii.23
Atitudinea Marii Britanii este interesantă; în 2007, Regatul Unit a cerut colosalei agenții de spionaj a Statelor Unite „să analizeze și să rețină
numerele de telefon, de fax, mailurile și adresele IP ale oricărui cetățean britanic care este prins în plasa sa“, relatează e Guardian.24 Este un indiciu util al importanței relative, în ochii guvernului, a vieții private a cetățenilor proprii când vine vorba despre solicitările Washing tonului.
O altă grijă se referă la securitatea puterii private. Ea poate ilustrată prin colosalele înțelegeri de liber schimb – pactele trans-Paci c și trans-Atlantic
– care sunt acum negociate. Ele sunt negociate „în secret“ – dar nu într-un
secret total. Nu sunt ținute secrete pentru sutele de avocați ai marilor corporații, care trebuie să aibă grijă de toate detaliile clauzelor. Nu este chiar foarte greu de imaginat care vor rezultatele, iar puținele informații care s-au scurs ne con rmă bănuielile. Că NAFTA și alte pacturi asemănătoare nu sunt, de fapt, înțelegeri de liber schimb. De fapt, ele nici nu sunt acorduri comerciale, ci, în primul rând, sunt acorduri cu privire la drepturile investitorilor.
Putem spune că, din nou, secretul este deosebit de important pentru a proteja principala clientelă internă a guvernelor implicate: sectorul corporatist.
Ultimul secol al civilizației umane?
Există multe alte exemple, prea numeroase pentru a le mai men ționa, fapte cât se poate de bine stabilite, care ar trebui să e predate în școala elementară în societățile libere.
