Toate acestea sunt fapte de rutină. În plus, toate sunt uitate acum, ceea ce este, de asemenea, o rutină.
Din El Salvador la granița rusă
Administrația lui George H.W. Bush a inițiat o nouă politică de securitate națională și a aprobat un nou buget ca reacție la situația nou-creată după
prăbușirea inamicului global. În mare parte, erau exact aceleași lucruri, dar cu noi pretexte. Era nevoie în continuare, se pare, de menținerea unei structuri militare echivalente cu cea a tuturor celorlalte state la un loc și mult superioară ca grad de so sticare – dar nu pentru apărare împotriva unei Uniuni Sovietice care dispărea. Mai curând, noua scuză era legată de creșterea „gradului de so sticare tehnologică“ a puteri lor din țările Lumii a Treia.2 Intelectualii disciplinați au înțeles că ar fost nepotrivit să cadă în ridicol, așa că au păstrat o tăcere adecvată.
Noua politică insista asupra faptului că Statele Unite trebuie să-și păstreze intactă „baza industrială de apărare“. Expresia este un eufemism care se referă, în general, la o industrie cu un înalt grad de so sticare care se bazează pe nanțarea masivă de către stat a cercetării și a dezvoltării, de multe ori sub acoperirea Pentagonului, în cadrul a ceea ce mulți economiști insistă să numească „economia americană a pieței libere“.
Unele dintre cele mai interesante prevederi ale noului plan erau legate de Orientul Mijlociu. Acolo, s-a spus, Washing tonul va trebui să mențină forțe de intervenție care să țintească o zonă crucială ale cărei probleme majore
„nu puteau lăsate, pur și simplu, la ușa Kremlinului“. Contrar celor 50 de ani de înșelăciune, s-a recunoscut în liniște că interesul SUA în această
regiune nu erau rușii, ci, mai degrabă, ceea ce a fost numit „naționalismul radical“, adică naționalismul independent care nu se a ă sub controlul SUA.3
Toate aceste adevăruri au avut o in uență evidentă asupra versiunii standard, dar ele au trecut neobservate – sau poate tocmai de aceea au trecut neobservate.
Alte evenimente similare aveau să aibă loc după căderea Zi dului Berlinului, care a încheiat Războiul Rece. Unul a fost în El Salvador, principalul bene ciar al ajutorului militar american – în afară de Israel și de Egipt, care formează o categorie aparte –, o țară în care s-au înregistrat cele mai grave încălcări ale drepturilor omului din lume. Aceasta este o corelație cunoscută și foarte apropiată.
Statul major salvadorian a ordonat batalionului Atlacatl să atace Universitatea iezuită și să ucidă șase intelectuali latino-americani de frunte, toți preoții iezuiți, inclusiv pe rectorul Ignacio El acuria, și orice martori, inclusiv menajera și pe ica acesteia. Batalionul avea deja un istoric sângeros, lăsând în urmă mii de victime în cadrul unor campanii de teroare susținute de SUA în El Salvador, parte a unei campanii mai largi de teroare și tortură în regiune.4 Toate operațiuni rutiniere ignorate și apoi uitate în SUA și de aliați – o altă rutină. Aceste evenimente ne arată multe despre factorii care in uențează politicile, aceasta dacă ne pasă su cient încât să privim lumea reală cu atenție.
Un alt eveniment major a avut loc în Europa. Președintele sovietic Mihail Gorbaciov a permis reuni carea Germaniei și aderarea acesteia la NATO, o alianță militară care îi era ostilă. Dat ind ce știm acum despre istoria recentă, pare uimitor că Gorbaciov a permis așa ceva. Din câte se pare, a fost un quid pro quo. Președintele Bush și secretarul de stat James Baker au promis că NATO nu se va extinde nici măcar „un centimetru către Est“, adică în Germania de Est. Au extins NATO instantaneu în Germania de Est.
Mihail Gorbaciov a fost pe drept cuvânt indignat, însă de la Washing ton i s-a explicat că înțelegerea fusese doar verbală, o înțelegere între gentlemeni, fără putere juridică.5 Dacă a fost su cient de naiv încât să-i creadă pe cuvânt pe liderii americani, asta era problema lui.
Toate acestea erau, desigur, tot o rutină, așa cum s-a întâmplat și cu acceptarea tacită a extinderii NATO în Statele Unite și în Occident, în general. Președintele Clinton nu s-a s it apoi să extindă NATO până la
granițele Rusiei. Astăzi, lumea se confruntă cu o criză serioasă care este, într-o mare măsură, rezultatul acestor politici.
Plăcerea de a jefui săracii
O altă sursă de dovezi este declasi carea arhivelor istorice. Acestea con țin date relevante despre motivele reale ale politicilor de stat. Povestea este complexă și bogată, dar există câteva teme per sistente, cu un rol pre -
dominant. Una dintre ele a fost articulată foarte clar la o conferință
organizată de Statele Unite în Mexic, în februarie 1945, unde Washing tonul a prezentat o „Cartă Economică a Americilor“ concepută să elimine naționalismul economic „în toate formele sale.6 A existat, totuși, o excepție nerostită: naționalismul economic era în regulă pentru Statele Unite a căror economie se bazează masiv pe intervenția statului.
Eliminarea naționalismului pentru alții se a a într-un con ict puternic cu poziția Americii Latine din acel moment, pe care o cialii Departamentului de Stat au descris-o drept „ loso a Noului Naționalism care adoptă politici menite să ducă la o mai largă distribuție a bogăției și la ridicarea standardului de viață al maselor“.7 După cum au adăugat anumiți analiști ai politicii SUA, „America Latină este convinsă că principalii bene ciari ai resurselor unei națiuni trebuie să e membrii acelei națiuni“.8
Acest lucru, rește, nu se va întâmpla. Washing tonul înțelege că
„principalii bene ciari ar trebui să e investitorii americani“, în timp ce America Latină trebuie să-și îndeplinească în liniște rolul. America Latină
nu trebuia, după cum aveau să arate admi nistrațiile Truman și Eisenhower, să „dezvolte o industrie excesivă“, care ar putut să impieteze asupra intereselor SUA. Astfel, era în regulă ca Brazilia să producă oțel de proastă
calitate care să nu intereseze companiile americane, însă ar fost „excesiv“
ca producătorii brazilieni să concureze cu rme americane.
Îngrijorări de același fel apar pe parcursul întregii perioade de după al Doilea Război Mondial. Sistemul global ce urma să e condus de Statele Unite era pus peste tot în pericol de ceea ce documentele interne numeau
„regimuri naționaliste și radicale“, care răspundeau presiunii populare pentru o dezvoltare independentă.9 Acestea sunt motivele pentru care au
fost ajutate să se dizolve regimurile democratice ale Iranului și Guatemalei în 1953, respectiv 1954, precum și multe altele. În cazul Iranului, o îngrijorare specială o reprezenta potențialul impact al independenței acestui stat asupra Egiptului, a at atunci în pragul revoltei din cauza practicilor coloniale britanice. În Guatemala, dincolo de crima noii democrații de a crește puterea maselor de țărani și de a prelua controlul proprietăților companiei United Fruits – deja su cient de revoltătoare –, Washing tonul era îngrijorat și de neliniștea muncitorilor și de mobilizarea populației din dictaturile vecine susținute de SUA.
În ambele cazuri, consecințele se extind până astăzi. Lite ral mente, nu a trecut o singură zi din 1953 în care populația Iranului să nu e chinuită de SUA. Guatemala rămâne una dintre cele mai îngrozitoare camere de tortură, mayașii fug în ecare zi de efectele aproape genocidale ale intervențiilor militare dispuse de președintele Ronald Reagan și de o cialii lui de top.
După cum relata directorul Oxfam, un medic din Guatemala, în 2014:
„Există o deteriorare drastică a situației politice, economice și sociale.
Atacurile (împotriva luptătorilor pentru drepturile omului) au crescut cu 300% în ultimul an. Există dovezi clare ale unei strategii foarte bine organizate de sectorul privat și de armată, care ține strâns în chingi guvernul pentru a păstra status-quoul și a impune modelul economic de extracție, alungând populația indigenă de pe pământurile sale într-un mod dramatic, din pricina mineritului și a plantațiilor de palmieri pentru ulei și de trestie de zahăr. Mai mult, întrucât mișcarea de apărare a pământurilor și drepturilor a fost scoasă în afara legii, mulți dintre liderii ei sunt în închisoare și mulți alții au fost uciși.“10
Nu se știe nimic despre toate acestea în Statele Unite și cauza foarte evidentă pentru care lucrurile stau astfel rămâne ascunsă.
În 1950, președintele Eisenhower și secretarul de stat John Foster Dul es au explicat cât se poate de clar dilema cu care se confruntau Statele Unite.
Comuniștii au un mare avantaj, s-au plâns ei: aceștia erau capabili „să facă
apel direct la mase“ și „puteau controla mișcările de masă, ceva ce noi nu putem face. Ei fac apel la oamenii săraci și și-au dorit întotdeauna să-i jefuiască pe cei bogați.“11
O astfel de situație ridică probleme. Evident că Statele Unite nu reușesc să
apeleze la săraci din pricina doctrinei contrare care spune că aceștia sunt cei care trebuie jefuiți.
Exemplul cubanez
O ilustrare clară a modelului general a fost Cuba, după ce și-a câștigat independența, în 1959. La doar câteva luni, au început atacurile militare asupra insulei. La puțin timp după aceea, ad ministrația Eisenhower a adoptat hotărârea secretă de a răs turna guvernul cubanez. Apoi, John F.
