Securitatea americanilor a fost tratată la fel ca întotdeauna.9
Nouă ani mai târziu, administrația Reagan a lansat operațiuni pentru a testa capacitatea de apărare simulând atacuri aeriene și navale și o alertă
nucleară de nivel înalt pe care rușii trebuiau s-o detecteze. Toate aceste operațiuni au fost realizate în tr-un mo ment foarte delicat: Washing tonul adusese în Europa rachete Pershing II, care puteau ajunge la Moscova în zece minute. Preșe dintele Reagan anunțase începerea programului Inițiativa Stra tegică de Apărare („Star Wars“), pe care rușii l-au văzut ca pe o înarmare ofensivă, o interpretare standard pe care toate părțile o dau rachetelor defensive. Astfel s-au născut alte tensiuni.
Cum era și normal, aceste acțiuni au stârnit îngrijorare în Rusia care, spre deosebire de SUA, era realmente vulnerabilă și fusese atacată și aproape distrusă de mai multe ori. Toate acestea au dus la o amenințare serioasă de război în 1983. Documente recent desecretizate au arătat că amenințarea a fost chiar mai mare decât crezuseră istoricii. Un studiu realizat de serviciile secrete americane la nivel înalt, intitulat „Teama de război a fost întemeiată“, arată că serviciile secrete americane au subestimat probabil îngrijorarea rușilor și pericolul ca aceștia să lanseze un atac nuclear preventiv. Exercițiile aproape „au devenit un preludiu al unui atac nuclear preventiv“, conform unei relatări din Journal of Strategic Studies.10
A fost chiar mai periculos de atât, după cum am a at în toamna lui 2013, când BBC a relatat că, exact în mijlocul acestei atmosfere, sistemele de avertizare rapidă rusești au detectat un atac cu rachete venind dinspre SUA, fapt care a dus la activarea nivelului cel mai înalt de alertă nucleară.
Protocolul armatei sovietice cerea să se răspundă cu un atac nuclear propriu.
Din fericire, o țerul care era de serviciu, Stanislav Petrov, a hotărât să nu se supună ordinelor și să nu raporteze superiorilor alarma nucleară. A fost o cial retrogradat. Și, datorită nesupunerii sale, noi suntem astăzi în viață să
discutăm despre asta.11
Securitatea populației nu a fost o prioritate mai mare pentru administrația Reagan decât a fost pentru predecesorii săi. Și aceasta continuă să e valabil
până azi, chiar dacă lăsăm deoparte incidentele nucleare aproape catastrofale care au avut loc de-a lungul anilor, multe dintre ele prezentate în studiul lui Eric Schlosser, Command and Control.12 Cu alte cuvinte, este greu să
contestăm concluziile generalului Butler.
Supraviețuirea în era de după Războiul Rece
Documentele privind acțiunile și doctrinele epocii de după Războ iului Rece nu sunt cu nimic mai liniștitoare. Fiecare președinte care se respectă trebuie să aibă o doctrină. Doctrina lui Clinton era explicată sintetic în formula
„multilateral când putem, unilateral când trebuie“. Într-o dare de seamă
prezentată Congresului, expresia „când trebuie“ a fost explicată mai în detaliu: Statele Unite au dreptul să recurgă la „folosirea unilaterală a puterii militare“ pentru a-și asigura „acces nelimitat la piețe-cheie, rezerve de energie și resurse strategice“.13
Între timp, în era Clinton, STRATCOM a realizat un studiu important, numit „Date esențiale ale apărării în era post-Război Rece“, întocmit la mult timp după ce Uniunea Sovietică se prăbușise, iar Clinton extindea deja programul început de George H.W. Bush de expansiune a NATO către est, încălcând promisiunea făcută verbal președintelui sovietic Mihail Gorbaciov
– un act cu reverberații până în prezent.14 Studiul se ocupa de „rolul armelor nucleare după Războiul Rece“. El prezenta o concluzie fundamentală: Statele Unite trebuiau să-și păstreze dreptul de a lansa primul atac, chiar și împotriva statelor non-nucleare. Mai mult, armele nucleare trebuie să e gata oricând pentru a folosite pentru că „schimbă termenii oricărui con ict sau ai oricărei crize“. Astfel, au fost folosite constant, cam în același fel în care ai folosi o armă dacă țintești, dar nu tragi în timp ce jefuiești un magazin (o comparație care a tot fost repetată de Daniel El sberg).
STRATCOM a continuat avertizând că „plani catorii nu ar trebui să e prea raționali în a stabili… ce prețuiește cel mai mult dușmanul“. Orice poate deveni o țintă. „Este dăunător să apărem drept prea raționali sau cu prea mult sânge-rece… Faptul că SUA ar putea deveni iraționale și vindicative dacă interesele lor vitale sunt atacate ar trebui să devină parte din ința națională pe care o proiectăm.“ Va „bene c [pentru postura noastră
strategică] dacă anumite elemente pot părea că ar risca să scape de sub control“, cum ar uturarea permanentă a unei amenințări teroriste – o violare severă a Cartei ONU, în caz că îi pasă cuiva de așa ceva.
Nu sunt prea multe de adăugat aici cu privire la nobilele scopuri proclamate constant – sau, dacă tot veni vorba de obligațiile asumate prin Tratatul de Neproliferare, cum ar aceea de a face eforturi „de bună-credință“ pentru a scăpa de această ciumă a pământului. Lucrurile seamănă
mai mult cu adaptarea făcută de Hilaire Bel oc după faimosul cuplet privind
„arma maximă“ (după cum s-a exprimat faimosul istoric african Chinweizu):
Orice se-ntâmplă, măi băieți
Noi avem bombă, voi n-aveți.
După Clinton a venit, desigur, George W. Bush, a cărui largă sus ținere a atacurilor preventive a depășit cu ușurință cea pentru atacurile Japoniei, din decembrie 1941, asupra celor două baze navale ale americanilor de peste ocean, într-un moment în care militarii japonezi erau foarte conștienți că
fortărețele zburătoare B-17 erau fabricate pe bandă rulantă și trimise către acele baze cu intenția „să ardă inima industrială a imperiului cu atacuri cu bombe aruncate asupra mulțimii de furnici care mișună printre bambușii din Honshu și Kyushu“. În acești termeni au fost descrise planurile de dinainte de război de către arhitectul lor, generalul de aviație Claire Chennault, cu aprobarea entuziastă a președintelui Franklin D. Roosevelt, a secretarului de stat Cordel Hul și a șefului de stat major al armatei, generalul George Marshal .15
Apoi, a venit Barack Obama, spunând cuvinte plăcute despre cum trebuie să colaborăm pentru a elimina armele nucleare – combinate, desigur, cu planuri de a cheltui un trilion de dolari pentru arsenalul nuclear în următorii 30 de ani, un procent din bugetul militar „comparabil cu cheltuielile făcute în anii 1980 de administrația Reagan pentru a achiziționa noi sisteme strategice“, conform unui studiu realizat de Centrul James Martin pentru Studii de Neproliferare de la Institutul Middlebury pentru Studii Internaționale din Monterey.16
Obama n-a ezitat nici să se joace cu focul pentru un câștig politic. Să ne gândim, de exemplu, la prinderea și la asasinarea lui Osama bin Laden de către pușcașii marini. Obama a pomenit aceasta cu mândrie într-un discurs privind securitatea națională, susținut în mai 2013. S-a scris mult despre acel discurs, însă un anumit paragraf esențial a fost ignorat.17
Obama a lăudat acțiunea, dar a adăugat că nu ar putea reprezenta norma.
Motivul, a spus el, era acela că „riscul era enorm“. Pușcașii marini ar putut să e prinși „într-un schimb de focuri extins“. Deși, prin noroc, acest lucru nu s-a întâmplat, „costul relațiilor noastre cu Pakistanul și impresiile lăsate asupra populației Pakistanului despre pătrunderea pe teritoriul lor ar putea avea efecte… severe“.
Să mai adăugăm câteva detalii. Pușcașilor marini li s-a ordonat să lupte și să încerce să scape dacă vor prinși. N-ar fost lăsați pe cont propriu dacă
ar fost prinși „într-un schimb de focuri extins“; s-ar folosit întregul arsenal american pentru a-i elibera. Pakistanul are o armată puternică, bine antrenată și foarte hotărâtă să apere suveranitatea statului. Dispune, de asemenea, de arme nucleare, iar o cialii țării se tem că sistemul lor nuclear de siguranță ar putea penetrat de elemente jihadiste. Nu este nici un secret că și populația a fost afectată și radicalizată de campaniile teroriste cu drone ale Washing tonului, ca și de alte politici.
În timp ce pușcașii marini erau încă în clădirea în care se a a Osama bin Laden, șeful suprem al armatei pakistaneze, Ashfaq Parvez Kayani, a fost informat despre raid și a ordonat ca „orice aparat de zbor neidenti cat“ să
e atacat, presupunând că acesta vine din India. Între timp, în Kabul, generalul american David Petraeus a ordonat ca „avioanele de luptă să
răspundă“ dacă pakistanezii „își vor scoate la vedere avioanele de luptă cu reacție“.18
După cum a spus Obama, nu s-a întâmplat ce era mai rău, deși ar putut ieși foarte urât. Dar riscurile au fost înfruntate fără vreun gest vizibil de îngrijorare. Sau fără vreun comentariu ulterior.
După cum a observat generalul Butler, este aproape un miracol că am scăpat până acum de distrugere, dar, cu cât vom pune mai mult la încercare
soarta, cu atât putem spera mai puțin că intervenția divină va perpetua miracolul.
CAPITOLUL 16
Acorduri de încetare a focului violate în
