permanență
Pe 26 august 2016, Israelul și Autoritatea Palestiniană (AP) au acceptat amândouă un acord de încetare a focului după un atac de 50 de zile al Israelului asupra Fâșiei Gaza, în care muriseră 2 100 de palestinieni și fuseseră distruse regiuni întinse. Înțelegerea cerea o încetare imediată a operațiunilor militare atât din partea Israelului, cât și a Hamas, dar și o slăbire a blocadei asupra Fâșiei Gaza care sufocase populația ani de zile.
Acesta a fost doar cel mai recent dintre acordurile la care s-a ajuns după o escaladare periodică a violențelor neîncetate asupra Fâșiei Gaza. În toată
această perioadă, termenii înțelegerilor au rămas, în mod esențial, aceiași.
Tiparul obișnuit a fost acela ca Israelul să încalce orice fel de acord în vigoare, în timp ce Hamasul doar observă, până când o creștere bruscă a nivelului violenței israelienilor face Hamasul să reacționeze, după care urmează o brutalitate și mai feroce a israelienilor. Acestor escaladări ale violenței li se spune, de obicei, „tundere a peluzei“, deși operațiunea din 2014 a Israelului a fost descrisă cu mai mare acuratețe de un o cial american de rang înalt ca ind o „desțelenire a terenului“.
Primul pact din această serie a fost Acordul privind Circulația și Accesul între Israel și Autoritatea Palestiniană, încheiat în noiembrie 2005. Acesta stipula deschiderea unui punct de trecere între Gaza și Egipt la Rafah, pentru exportul de bunuri și tranzitul de persoane, desfășurarea continuă a traversării între Israel și Gaza, pentru importul/exportul de mărfuri și tranzitul de persoane, reducerea obstacolelor pentru circulația, în interiorul Cisiordaniei, autobuzelor și convoaielor de camioane între Cisiordania și Gaza, construirea unui port maritim în Gaza și redeschiderea aeroportului din Gaza care fusese distrus de bombardamentele israeliene.
La acest acord s-a ajuns imediat după ce Israelul și-a retras coloniștii și forțele armate din Gaza. Motivul acestei retrageri a fost explicat cu o doză
uriașă de cinism de către Dov Weisglass, un apropiat la acea vreme al premierului Ariel Sharon, care s-a ocupat de negocierea și de implementarea acordului. Sintetizând scopul operațiunii, Weisglass a spus că „retragerea este, de fapt, formaldehidă. Asigură cantitatea necesară de formaldehidă
pentru a nu exista un proces politic cu palestinienii.“1
În discuții neo ciale, ulii israelieni au recunoscut că, în loc să facă eforturi substanțiale pentru a menține câteva comunități de coloniști cu costuri uriașe în Gaza cea distrusă de bombardamente, avea mai mult sens să-i mute pe aceștia în anumite zone din Cisiordania pe care Israelul chiar intenționa să le păstreze.
Retragerea a fost prezentată ca un efort nobil pentru asigurarea păcii, însă
realitatea este puțin diferită. Israelul n-a cedat niciodată controlul Fâșiei Gaza și este recunoscută și în acest moment drept puterea de ocupație de către ONU, Statele Unite și celelalte state (în afară de Israelul însuși, desigur). În comprehensiva lor istorie a în ințării de colonii în Teritoriile Ocupate, istoricii israelieni Idith Zertal și Akiva Eldar au descris ce s-a întâmplat, de fapt, când acea țară a fost „decolonizată“: teritoriile devastate nu au fost nici un moment eliberate din gheara „ocupației militare israeliene, iar locuitorii acelor teritorii n-au fost scutiți de prețul ocupației pe care îl plătesc în ecare zi“. După părăsirea teritoriilor, „israelienii au lăsat în urmă un pământ răscolit, servicii devastate și oameni fără un prezent sau un viitor. Coloniile au fost distruse într-o acțiune lipsită de generozitate de către un ocupant orb, care continuă, de fapt, să controleze teritoriile, să-i ucidă și să-i hărțuiască pe locuitori prin mijloacele sale militare de o forță
incredibilă.“2
Operațiunile „Plumb topit“ și „Pilonul apărării“
Israelul a avut curând un pretext pentru a viola și mai grav acordurile din noiembrie. În ianuarie 2006, palestinienii au săvârșit o crimă serioasă: „au votat greșit“ în cadrul unor alegeri atent monitorizate, punând puterea în mâinile Hamasului. Israelul și SUA au impus imediat sancțiuni drastice, arătând întregii lumi ce înseamnă, în viziunea lor, „promovarea democrației“ și au pus repede la cale o lovitură de stat, după o procedură
deja cunoscută. Când Hamas a preîntâmpinat lovitura în 2007, blocada asupra Fâșiei Gaza a devenit mult mai severă și au reînceput atacurile regulate ale israelienilor. Un vot greșit în cadrul unor alegeri libere era deja un lucru destul de rău, dar să preîntâmpini o lovitură de stat pusă la cale de către americani era o ofensă impardonabilă.
Un nou acord de încetare a focului a fost încheiat în iunie 2008. S-a cerut din nou deschiderea frontierelor pentru „a permite trecerea tuturor mărfurilor al căror transport era interzis sau restricționat în Gaza“. Israelul a fost de acord o cial, însă a spus că nu poate trece la îndeplinirea prevederilor până când Hamasul nu-l eliberează pe Gilad Shalit, un soldat israelian ținut prizonier.
Israelul însuși are o îndelungată istorie în răpirea civililor în Liban și în largul mărilor și ținerea lor în captivitate pentru perioade lungi de timp, fără
acuzații credibile, uneori doar ca ostatici. Închiderea civililor pe baza unor acuzații dubioase sau, pur și simplu, fără acuzații este o practică des întâlnită
în teritoriile controlate de Israel.
Israelul nu doar a menținut blocada, violând prevederile acordului din 2008, dar a făcut-o într-o manieră extrem de riguroasă, împiedicând chiar și voluntarii UNRWA, care au grijă de un număr uriaș de refugiați din Gaza, să-și înnoiască stocurile.3 Pe 4 noiembrie, când presa era, în general, concentrată asupra alegerilor prezidențiale, trupele israeliene au intrat în Gaza și au ucis o jumătate de duzină de militanți Hamas. Aceasta a dus la un răspuns cu rachete al Hamas și la un schimb de focuri. (Toți morții au fost palestinieni.) La sfârșitul lui decembrie, Hamas a făcut o nouă ofertă de încetare a focului. Israelul a analizat-o, dar a respins-o, alegând în schimb să
înceapă operațiunea „Plumb topit“, o incursiune de trei săptămâni în Fâșia Gaza cu întreaga forță militară disponibilă care a dus la atrocități descrise în amănunt de organizațiile pentru drepturile omului internaționale și israeliene.
Pe 8 ianuarie 2009, când operațiunea „Plumb topit“ se a a în plin avânt, Consiliul de Securitate al ONU a votat o rezoluție unanimă (Statele Unite s-au abținut) prin care cerea „încetarea imediată a focului și o retragere completă a Israelului, libera circulație prin Gaza a alimentelor, a
combustibilului și a medicamentelor și intensi carea acțiunilor internaționale de prevenire a contrabandei cu arme și muniții“.4
Într-adevăr, s-a ajuns la un nou acord de încetare a focului, dar, ca toate celelalte, nu a fost niciodată respectat cu adevărat și s-a prăbușit în totalitate la următorul episod de „tundere a peluzei“, operațiunea „Pilonul apărării“
din noiembrie 2012. Ce s-a întâmplat între timp poate ilustrat prin numărul de victime dintre ianuarie 2012 și momentul lansării acelei operațiuni: un israelian ucis cu rachete lansate din Gaza și 78 de palestinieni uciși de israelieni.5
Prima acțiune a operațiunii „Pilonul apărării“ a fost uciderea lui Ahmed Jabari, un o cial de rang înalt al aripii militare a Hamas. Aluf Benn, redactor-șef la principalul ziar israelian, Ha’aretz, l-a descris pe Jabari drept principalul „subcontractor“ al Israelului în Gaza, omul care a asigurat liniștea acolo mai mult de cinci ani. A existat, ca întotdeauna, un pretext pentru asasinare, dar motivul cel mai probabil este cel oferit de activistul israelian Gershon Baskin. El a fost implicat ani de zile în negocieri directe cu Jabari și a con rmat că, cu doar câteva ore înainte să e ucis, acesta „a primit schița unui acord permanent de pace cu Israelul, care includea mecanisme pentru menținerea încetării focului chiar și în cazul izbucnirii unor tensiuni între Israel și facțiunile din Fâșia Gaza“.6
Există o îndelungată istorie a modurilor în care Israelul a pus la cale acțiuni menite să descurajeze o înțelegere diplomatică.
După acest exercițiu de „tuns peluza“, s-a ajuns din nou la un acord de încetare a focului. Repetând termenii deveniți deja clasici, s-a cerut o încetare a acțiunilor militare de ambele părți și ridicarea efectivă a blocadei Israelului asupra Fâșiei Gaza prin „deschiderea granițelor și permiterea circulației persoanelor și a mărfurilor și abținerea de la îngrădirea liberei circulații a locuitorilor și de la luarea lor drept ținte în zonele de graniță.“7
Ce s-a întâmplat mai apoi a fost descris de Nathan ral , analist principal pe Orientul Mijlociu al organizației Grupul Internațional de Criză. Serviciile secrete israeliene au recunoscut că Hamas respecta termenii de încetare a focului. „Israelul“, scrie ral , „a constatat, așadar, că nu are prea mult de câștigat din respectarea promisiunilor sale. În primele trei luni după
încetarea focului, trupele israeliene au făcut incursiuni regulate în Gaza, bombardând fermierii palestinieni și pe cei care adunau resturi de-a lungul graniței, au tras, de asemenea, în bărcile de pescuit, împiedicându-i pe pescarii din Gaza să aibă acces la majoritatea zonelor marine.“ Cu alte cuvinte, blocada nu a încetat niciodată. „Punctele de trecere au fost închise în mod repetat. Au fost reamenajate așa-numitele zone tampon în Gaza (la care palestinienii nu au acces și care includ mai bine de o treime din pământul arabil și așa limitat). Importurile au intrat în declin, exporturile au fost oprite și tot mai puțini locuitori din Gaza au primit permis de trecere prin Israel și Cisiordania.“8
Operațiunea „Marjă de apărare“
Lucrurile au continuat în același fel până în aprilie 2014, când a avut loc un eveniment deosebit de important. Cele două grupări palestiniene importante, Hamasul, cu baza în Gaza, și Autoritatea Palestiniană din Cisiordania dominată de Fatah au semnat un acord de uni care. Hamas a făcut concesii uriașe; guvernul de uniune nu conținea nici un membru sau aliat al său. După cum observă
ral , Hamas a cedat în mare măsură
guvernarea din Gaza către AP. Câteva mii de soldați ai AP au fost trimiși acolo, iar Autoritatea și-a plasat propriii paznici la granițe și în punctele de trecere fără ca Hamas să primească bene cii reciproce în Cisiordania. În cele din urmă, guvernul de coaliție a acceptat cele trei condiții pe care Washing -
tonul și Uniunea Europeană le cereau de mult timp: nonviolență, aderare la acordurile anterioare și recunoașterea statului Israel.
Israelul s-a înfuriat. A anunțat imediat că va refuza să aibă de-a face cu guvernul de uniune și a anulat negocierile. Furia sa a escaladat atunci când Statele Unite au susținut, alături de cea mai mare parte a lumii, guvernul de coaliție.
Există motive serioase pentru care Israelul se opune unei uni cări a Palestinei. În primul rând, faptul că veșnicul con ict dintre Hamas și Fatah îi furniza un bun pretext pentru refuzul de a se implica în negocieri serioase.
Cum se poate negocia cu o entitate divizată? Încă și mai important, vreme de 20 de ani, Israelul s-a străduit să separe Gaza de Cisiordania, violând
Acordurile de la Oslo care declarau că cele două alcătuiesc o entitate inseparabilă. O privire pe hartă ne lămurește raționamentul: separate de Gaza, zonele lăsate palestinienilor în Cisiordania nu au nici un fel de acces la lumea exterioară.
