Acțiunile lui Kennedy au fost conforme cu cuvintele lui.
Se dezbate mult în acest moment dacă ar trebui ca statul Cuba să e scos de pe lista țărilor care susțin terorismul. O astfel de întrebare ne reamintește cuvintele lui Tacitus, care spunea că „o crimă, odată expusă, nu se poate refugia decât în cutezanță“.6 Doar că aceste crime nu sunt deloc expuse, mulțumită „trădării intelectualilor“.
Preluând președinția după asasinarea lui Kennedy, preșe dintele Lyndon Johnson a mai relaxat regimul de teroare care a continuat, totuși, până în anii 1990. Nu i se va permite, însă, Cubei să trăiască în pace. El avea să-i explice senatorului Wil iam Fulbright că, „deși eu nu mă voi implica în ceva asemănător cu Golful Porcilor“, ar vrut sfaturi despre „ce trebuie să facem pentru a le da la gioale mai mult decât o facem acum“.7 Lars Schoultz, istoricul specializat în America Latină, a observat că „datul la gioale a rămas, de atunci, politica SUA“.8
Unii au simțit, desigur, că asemenea abordări delicate nu erau su ciente –
de exemplu, membrul de cabinet al lui Richard Nixon, Alexander Haig, care i-a spus președintelui: „Doar spune o vorbă și transform rahatul ăla de insulă într-o parcare“.9 Această alegere de cuvinte a surprins perfect frustrarea de durată de la Washing ton legată de „mica republică infernală
Cuba“ – expresia lui eodore Roosevelt, care erbea de mânie după ce Cuba a refuzat să accepte cu grație invazia din 1898 ce ar blocat eliberarea sa de sub tutela Spaniei și ar transformat-o într-o veritabilă colonie.
Desigur, curajosul său marș peste dealul San Juan a fost pentru o cauză
nobilă. (Se trece, în general, cu vederea că batalioanele afro-americane au fost cele cărora li se datorează, de fapt, cucerirea dealului.)10
Istoricul Louis Pérez scrie că intervenția salutată acasă drept un act umanitar de „eliberare“ a Cubei și-a atins adevăratele scopuri. „Un război cubanez pentru eliberare s-a transformat în tr-un război american de cucerire“ – „războiul hispano-ameri can“, po tri vit nomenclatorului
imperialist – menit să pună în umbră o victorie cubaneză de care urma să se uite rapid după invazie. Rezultatul a dezvăluit îngrijorările americanilor față
de „ceea ce a reprezentat anatema pentru toți cei care au făcut politică în America de Nord, de la omas Je erson încoace – independența Cubei.“11
Cum s-au schimbat lucrurile în două secole.
Au existat tentative de îmbunătățire a relațiilor în ultimii 50 de ani, eforturi trecute minuțios în revistă de Wil iam LeoGrande și Peter Kornbluh în cartea lor Back Channel to Cuba.12 Este discutabil dacă ar trebui să ne simțim „mândri de noi înșine“ în privința pașilor făcuți de Obama în această
direcție, dar ei au fost „ceea ce trebuie“, deși embargoul zdrobitor a fost menținut, s dând lumea întreagă (cu excepția Israelului), iar turismul este încă interzis. În discursul său către națiune, în care anunța noile politici, președintele a făcut clar faptul că și în alte privințe pedeapsa administrată
Cubei pentru că refuză să se plece în fața voinței și violenței SUA va continua, ind repetate pretexte care sunt prea ridicole pentru a le mai comenta.
Următoarele cuvinte ale președintelui necesită, totuși, o aten ție specială: Suntem mândri că Statele Unite au sprijinit democrația și drepturile omului în Cuba în decursul acestor cinci decenii. Am făcut aceasta, în primul rând, prin politici menite să izoleze insula, împiedicând chiar și cele mai simple călătorii și forme de comerț de care americanii se pot bucura oriunde în altă parte. Și, deși aceste politici au fost puse în practică cu bună credință, nici o altă națiune nu ni se alătură în impunerea acestor sancțiuni și acestea nu au avut prea mari efecte în afară de a furniza motive guvernului cubanez de a le impune cetățenilor săi noi restricții… Astăzi voi sincer cu dumneavoastră. Nu o să putem șterge niciodată istoria dintre noi.13
Trebuie să recunoaștem că există ceva admirabil în curajul cu care au fost rostite aceste cuvinte, care ne reamintesc iarăși de vorbele lui Tacitus.
Obama nu este, cu siguranță, străin de istoria recentă care include nu doar războiul terorist atroce și embargoul economic scandalos, dar și ocuparea militară a părții sud-estice a Cubei (Guantánamo Bay), cu cel mai mare port al țării, în ciuda cererilor repetate ale guvernului de după cucerirea independenței de a returna ceea ce fusese luat prin forța armelor – o politică
ce nu poate justi cată decât printr-un angajament fanatic de a împiedica dezvoltarea economică a Cubei. Prin comparație, preluarea ilegală de către Putin a peninsulei Crimeea pare aproape benignă. Devotamentul față de răzbunarea împotriva obraznicilor de cubanezi care au rezistat dominației SUA a fost atât de puternic, încât a trecut peste dorința puternicului segment al comunității de afaceri de a normaliza situația – mediul farmaceutic, agricol, energetic – o evoluție neobișnuită în politica externă a SUA.
Politicile crude și răzbunătoare ale Washing tonului au izolat practic țara în emisferă și au stârnit în restul lumii dispreț și batjocură. Washing tonului și acoliților săi le place să pretindă că „au izolat“ Cuba, cum a spus Obama, însă dovezile arată clar că Statele Unite sunt cele care au fost izolate, iar acesta este probabil factorul principal pentru schimbarea parțială a direcției.
Și opinia publică este, cu siguranță, unul dintre factorii „mișcării istorice“
a lui Obama – întrucât publicul este de foarte mult timp în favoarea normalizării relațiilor. Un sondaj CNN din 2014 a arătat că numai un sfert dintre americani mai privesc astăzi Cuba drept o amenințare potențială la adresa Statelor Unite, spre deosebire de două treimi cu 30 de ani în urmă, când președintele Reagan avertiza asupra pericolului grav pe care-l reprezenta capitala mondială a nucșoarei (Grenada) și armata nicaraguană, a ată la doar două zile de marș de Texas.14 Cum aceste două temeri s-au risipit oarecum, poate ar cazul să ne relaxăm puțin vigilența.
Printre extinsele comentarii privind decizia lui Obama, s-a acordat o atenție deosebită ideii că eforturile benigne ale Washing tonului de a le aduce democrația și drepturile omului cubanezilor suferinzi, umbrite doar de șicanele copilărești ale CIA, au fost un eșec. Scopurile noastre nu au fost atinse, prin urmare, o schimbare ezitantă de direcție este corectă, în cele din urmă.
Au fost aceste politici un eșec? Depinde care era scopul. Răspunsul este destul de clar dacă privim în arhivele documentare. Amenințarea cubaneză
este una cunoscută care poate regăsită pe durata întregului Război Rece.
Ideea a fost formulată clar de proaspăt numita administrație Kennedy: grija principală era că statul Cuba ar putea un „virus“ care s-ar putea „răspândi“.
După cum observă istoricul
omas Paterson, „Cuba, ca simbol și în
realitate, a contestat hegemonia SUA din America Latină“.15
Nu te poți ocupa de un virus decât ucigându-l și vaccinând orice potențială victimă. Această politică rațională este exact cea care a fost urmată de Washing ton, cu destul de mult succes. Cuba a supraviețuit, însă
fără a capabilă să-și atingă temutul potențial. Iar regiunea a fost
„vaccinată“ prin intermediul unor dictaturi militare îngrozitoare, începând cu lovitura de stat militară inspirată de Kennedy, care a instituit un regim de teroare și tortură în Brazilia la scurt timp după asasinarea lui Kennedy.
Generalii au pus la cale o „rebeliune democratică“, a telegra at acasă am -
basadorului Lincoln Gordon. Revoluția a fost „o mare victorie pentru lumea liberă“, care a prevenit „pierderea totală în defavoarea Occidentului a tuturor republicilor sud-americane“ și ar trebui „să creeze un climat mult îmbunătățit pentru investiții private“. Această revoluție democratică a fost
„singura victorie decisivă a libertății de la mijlocul secolului XX“, susține Gordon, „unul dintre punctele majore de cotitură ale istoriei“ acestei perioade, care a îndepărtat ceea ce Washing tonul considera a o clonă a lui Castro.16
Cam aceleași lucruri sunt valabile și pentru Războiul din Vietnam, considerat și el, în mare parte, o înfrângere și un eșec. Nu exista o îngrijorare specială față de Vietnam în sine, dar, așa cum arată înregistrările documentare, Washing tonul era îngrijorat că o dezvoltare independentă de succes în acel loc ar putea contamina regiunea. Iar regiunea ar putut protejată prin instalarea de dictaturi criminale, cam ca în America Latină
din aceeași perioadă. Nu este ne resc ca politica imperială să urmeze aceleași linii în diferite părți ale lumii.
Războiul din Vietnam este descris drept un eșec, o înfrângere a americanilor. De fapt, a fost o victorie parțială. Statele Unite nu și-au atins scopul maxim de a transforma Vietnamul în Filipine, dar grijile principale au fost depășite cam ca în cazul Cubei. Astfel de rezultate sunt, însă, considerate o înfrângere, un eșec, niște decizii teribile.
E greu de înțeles mentalitatea imperială.
CAPITOLUL 19
