„Două modalități“
Cu puțin timp înainte de atacul terorist de la revista Charlie Hebdo, care a dus la moartea a 12 persoane, printre care edito rul-șef și alți patru caricaturiști, și de uciderea a patru evrei la un magazin cușer la scurt timp după, prim-ministrul francez Manuel Val s declarase „război împotriva terorismului, jihadismului, islamismului radical și a orice are scopul de a distruge fraternitatea, libertatea și solidaritatea oamenilor“.1
Milioane de oameni au demonstrat pentru a condamna aceste atrocități, ampli cate de un cor al ororii sub sloganul „Eu sunt Charlie“. Au existat forme elocvente de exprimare a indignării, bine surprinse de șeful Partidului Muncii din Israel, Isaac Herzog, care a declarat că „terorismul este terorism.
Nu există două modalități de a-i spune pe nume“ și că „toate națiunile care prețuiesc pacea și libertatea [se confruntă] au o provocare enormă“ din pricina violenței brutale“.2
Crimele au produs și un val de comentarii care analizau rădăcinile acestor atacuri șocante în cultura islamică și explorau modalități de contracarare a acestor valuri criminale de terorism islamic fără a ne sacri ca valorile. New York Times a descris atacul drept „o ciocnire a civilizațiilor“, dar a fost corectat de editorialistul Anand Giridharadas de la Times, care a postat pe Twitter că „nu a existat niciodată un război între civilizații. Ci numai un război PENTRU civilizație împotriva unor grupuri de dincolo de această
graniță“.3
Scena din Paris a fost descrisă în termeni cât se poate de vii în New York Times de către corespondentul veteran din Europa Steven Erlanger: „O zi a sirenelor, a elicopterelor ridicate în aer, a buletinelor de știri isterice; a cordoanelor de poliție și a mulțimilor anxioase; a copiilor plecând de la școală spre locuri sigure. A fost o zi, la fel ca cele două precedente, de sânge și teroare în interiorul și în jurul Parisului.“4
Erlanger a citat, de asemenea, un jurnalist supraviețuitor, care spunea:
„Totul s-a prăbușit. Nu aveai cum să ieși. Era fum peste tot. A fost teribil.
Oamenii țipau. A fost ca un coșmar.“ Un altul vorbea despre „o explozie puternică, după care totul a devenit complet întunecat“. Această scenă, a spus Erlanger, „era una tot mai familiară, cu sticlă spartă, pereți distruși, mobilă prăbușită, vopsea scorojită și devastare emoțională“.
Citatele din paragraful de mai sus nu sunt, totuși – după cum ne amintește David Peterson –, din ianuarie 2015. Ele sunt mai degrabă dintr-o relatare pe care Erlanger a scris-o pe 24 aprilie 1999, care a fost primită cu mult mai puțină atenție. Erlanger scria atunci despre „un atac NATO cu rachete asupra sediului televiziunii sârbe de stat“, care a scos radio-televiziunea sârbă (RTS) „din eter“, ucigând 16 jurnaliști.
„NATO și o cialii americani au apărat atacul“, scria Erlanger, „într-un efort de a submina regimul președintelui Slobodan Milosevici în Iugoslavia.“
Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, a transmis o informare la Washing ton, că „televiziunea sârbă este la fel de mult o parte a mașinăriei criminale a lui Milosevici ca și armata lui“, și că, prin urmare, este o țintă legitimă a unui atac.5
N-au existat atunci demonstrații sau strigăte de indignare, nici cântece cu
„eu sunt RTS“, n-au existat studii asupra rădăcinilor atacului în istoria și cultura creștinismului. Dimpotrivă, atacul asupra sediului central al televiziunii a fost lăudat. Înaltul diplomat Richard Holbrooke, pe atunci trimis special în Iugoslavia, a descris atacul de succes asupra RTS drept „o evoluție foarte importantă și, cred eu, pozitivă“.6
Au existat multe alte evenimente pentru care nu a fost nevoie de studii în cultura și istoria Occidentului: de exemplu, cel mai sinistru eveniment terorist săvârșit de un singur om, care a avut loc în Europa în ultimii ani, când Anders Breivik, un creștin islamofob, a măcelărit 77 de oameni, cei mai mulți adolescenți, în iulie 2011.
De asemenea ignorată în „războiul împotriva terorismului“ este cea mai extremă campanie teroristă din vremurile moderne, campania de asasinare globală cu drone a lui Obama, care a luat drept țintă oameni suspectați sau care poate intenționau să ne facă rău într-o bună zi sau oricare alți nefericiți
care s-ar putut a a în apropiere. Aceștia nu lipsesc niciodată, cum ar cei 50 de civili uciși în decembrie, bombardați într-un raid american în Siria, care abia dacă a fost menționat.7
A fost condamnată, totuși, o persoană în legătură cu atacul NATO de la RTS: un tribunal din Serbia l-a condamnat pe Dragoljub Milanovic, directorul general al radio-televiziunii din Serbia, la zece ani de închisoare pentru că nu a reușit să evacueze clădirea. Tribunalul Penal Internațional a analizat atacul NATO, ajungând la concluzia că nu a fost o crimă și că, deși victimele civile „au fost, din nefericire, numeroase, ele nu par a clar dis -
proporționate ca număr“.8
Comparația dintre aceste cazuri ne ajută să înțelegem de ce New York Times a fost condamnat de către avocatul pentru drepturile omului Floyd Abrams, cunoscut pentru felul îndârjit în care apără libertatea de expresie.
„Există momente în care trebuie să ne abținem“, a scris Abrams, „dar chiar înainte de cel mai înspăimântător atac asupra jurnalismului din istoria recentă, [jurnaliștii de la New York Times] ar servit mai bine cauza libertății de exprimare implicându-se în ea“ – adică publicând caricaturile Charlie Hebdo care-l ridiculizau pe Mahomed și care au declanșat atacul.9
Abrams are dreptate să descrie atacul de la Charlie Hebdo drept „cel mai înspăimântător atac asupra jurnalismului din istoria recentă“. Motivul are legătură cu conceptul de „istorie recentă“, construit cu maximă atenție astfel încât să includă toate crimele lor împotriva noastră și să excludă toate crimele noastre împotriva lor – ultimele ne ind deloc crime, ci acte nobile de apărare a celor mai înalte valori, acte care uneori, accidental, mai dau greș.
Există multe alte ilustrări ale interesantului concept de „istorie recentă“.
Unul dintre ele se referă la atacul pușcașilor marini asupra localității Fal ujah, în noiembrie 2004, una dintre cele mai mari crime din istoria invaziei anglo-americane în Irak. Asaltul a început cu ocuparea Spitalului General din Fal ujah, o crimă uriașă de război în sine, dincolo de felul în care a fost realizată. Crima a fost relatată pe larg pe prima pagină a New York Times, alături de o fotogra e ilustrând cum „pacienții și angajații erau scoși afară din camere de către soldați înarmați și li se ordona să se așeze sau să se
întindă pe podea, în timp ce soldații le legau mâinile la spate“. Ocuparea spitalului a fost considerată un act meritoriu și justi cat pentru că „a închis ceea ce o țerii considerau că era un instrument de propagandă pentru militanți: Spitalul General din Fal ujah, care furniza rapoarte privind victimele civile“.10
Evident, închiderea acestei „arme de propagandă“ nu a reprezentat vreun atac la libertatea de exprimare și nu se cali că la a face parte din „istoria recentă“.
Mai există și alte întrebări. De exemplu, cum poate pretinde Franța că
respectă libertatea de expresie, atâta vreme cât există legea Gayssot, pusă în aplicare în mod repetat, care permite efectiv statului să determine adevărul istoric și să pedepsească devierea de la edictele sale. Sau cum anume respectă principiile sacre ale „fraternității, libertății și solidarității“, atâta vreme cât îi expulzează pe nefericiții descendenți ai supraviețuitorilor Holocaustului sau pe țiganii care sunt supuși unor grele persecuții în Europa de Est; sau când nu renunță la tratamentul deplorabil pe care-l aplică
imigranților nord-africani din periferiile Parisului, acolo unde teroriștii de la Charlie Hebdo au devenit jihadiști.
Oricine ține ochii deschiși va descoperi repede și alte omisiuni destul de șocante din „istoria recentă“. Se ignoră, de exemplu, asasinarea a trei jurnaliști în America Latină în decembrie 2014, ajungându-se la un număr de 31 doar în acel an. Au fost duzini de jurnaliști uciși numai în Honduras de la lovitura militară din 2009, care a fost efectiv autorizată de Statele Unite, acordând probabil Hondurasului titlul de campion pe cap de locuitor pentru uciderea jurnaliștilor. Dar, încă o dată, nu putem spune că a fost un atac asupra libertății presei din „istoria recentă“.
Aceste câteva exemple subliniază un principiu foarte general observat cu o consistență și o dedicare impresionante: cu cât putem blama mai mult crimele adversarilor noștri, cu atât mai mare va indignarea; cu cât e mai mare responsabilitatea noastră pentru crime – și prin urmare, cu cât putem face mai multe ca să le punem capăt –, cu atât ne vom preocupa mai puțin și vom uita mai repede.
Contrar declarațiilor elocvente, nu putem spune că „terorismul e terorism.
Nu putem vorbi despre el în două moduri.“ Categoric există cel puțin două
modalități: a lor versus a noastră. Și nu doar când este vorba despre terorism.
CAPITOLUL 20
O zi din viața unui cititor de New York Times
New York Times poate considerat, pe bună dreptate, drept cel mai important ziar al planetei. Este o sursă indispensabilă de știri și de comentarii, dar mult mai multe pot învățate din el dacă este citit cu atenție și cu spirit critic. Să ne gândim la o singură zi – 6 aprilie 2015, deși orice altă
dată ne-ar putea furniza o privire la fel de revelatoare în interiorul ideologiei și al culturii dominante.
Un articol de pe prima pagină ne relatează o poveste însăilată cu privire la un viol în campus, care a fost relatat în revista Rol ing Stones, un articol care a fost criticat în Columbia Journalism Review. Devierea de la integritatea jurnalistică este atât de severă, încât este și subiectul articolului de fond din secțiunea economică, plus o pagină de interior dedicată continuării celor două cronici. Relatarea șocantă se referă la câteva crime trecute ale presei: câteva cazuri de fabricare de știri expuse rapid și, de asemenea, cazuri de plagiat („prea numeroase ca să le enumerăm“). Crima speci că celor de la Rol ing Stone este „lipsa de scepticism“ care este „în multe feluri cea mai insidioasă“ dintre cele trei categorii.1
