După cum am văzut, siguranța populației nu este, de regulă, un motiv principal de preocupare pentru cei care realizează politici. Acest lucru a fost adevărat încă din primele zile ale epocii nucleare, când în marile centre decizionale ale lumii nu se făcea nici un fel de efort – din câte se pare nici măcar nu au fost exprimate idei – pentru a elimina acest grav pericol potențial la adresa Statelor Unite, deși ar fost posibil. Lucrurile continuă la fel până în ziua de azi, în modurile pe care le-am amintit pe scurt.
Aceasta este lumea în care am trăit și în care trăim și astăzi. Armele nucleare prezintă un pericol constant de distrugere imediată, dar știm măcar în principiu cum să mai reducem riscul, sau chiar să-l eliminăm, o obligație asumată (și nerespectată) de puterile nucleare care au semnat Tratatul de
Neproliferare. Amenințarea încălzirii globale nu este imediată, deși este foarte reală pe termen lung și poate escalada foarte rapid. Nu este încă
su cient de clar dacă avem capacitatea să facem ceva în această privință, însă
nu mai este nici o îndoială că riscul de calamitate este cu atât mai mare cu cât amânăm mai mult să facem ceva.
Perspectivele pentru o supraviețuire decentă pe termen lung nu sunt prea bune, dacă nu va exista o schimbare semni cativă de direcție. O mai mare parte din responsabilitate este azi în mâinile noastre – oportunitățile la fel.
CAPITOLUL 23
Stăpânii omenirii
Atunci când ne întrebăm „Cine conduce lumea?“, adoptăm, de obicei, noțiunea standard că actorii în afacerile internaționale sunt statele, în special marile puteri, și luăm în considerare deciziile lor și relațiile dintre ele.
Aceasta nu este neapărat un lucru greșit. Dar ar bine să nu uităm că acest nivel de abstractizare poate și puternic înșelător.
Statele au, desigur, structuri interne complexe, iar alegerile și deciziile conducerilor politice sunt in uențate puternic de concentrările internaționale de putere, în timp ce populația este adesea marginalizată.
Acest lucru este adevărat chiar și pentru cele mai democratice societăți și, evident, pentru celelalte. Nu ne putem face o idee corectă despre cine conduce lumea dacă îi ignorăm pe cei pe care Adam Smith îi numea
„stăpânii omenirii“: în zilele sale, manufacturierii și negustorii Angliei; în zilele noastre, conglomeratele multinaționale, instituțiile nanciare uriașe, imperiile comerciale și altele asemenea. Tot urmându-l pe Smith, este înțelept să m atenți la „maxima odioasă“ căreia îi sunt dedicați „stăpânii omenirii“: „Totul pentru noi, nimic pentru ceilalți“ – o doctrină cunoscută, de altfel, și sub numele de luptă de clasă înverșunată și neîncetată, adeseori disproporționată, în mare parte în detrimentul populației țării de origine și a lumii.
În cadrul ordinii globale contemporane, instituțiile stăpânilor dețin o putere enormă, nu doar în arena internațională, ci și în statele lor de baștină, pe care se bazează pentru a-și proteja puterea și pentru a furniza sprijin economic printr-o largă varietate de mijloace. Atunci când ne gândim la rolul jucat de stăpânii omenirii, privim către priorități ale politicii de stat, cum este Parteneriatul Trans-Paci c, unul dintre acordurile privind drepturile investitorilor denumite în mod eronat „tratate de liber schimb“ în articolele de propagandă și în comentarii. Aceste priorități sunt negociate în secret, împreună cu sutele de avocați corporatiști și de lobbyiști care scriu
detaliile esențiale. Intenția este de a le adopta, în cel mai bun stil stalinist, prin proceduri „de urgență“, menite să blocheze discuțiile și să permită doar alegerea între „da“ sau „nu“ (aici, „da“). Cei care scriu tratatele se descurcă, în general, chiar bine, ceea ce nu este deloc surprinzător. Oamenii sunt luați în considerare doar accidental, cu consecințe care pot anticipate cu ușurință.
Cea de-a doua superputere
Programele neoliberale ale precedentei generații au concentrat bogăția și puterea în mâinile unui număr de oameni mai mic ca niciodată, subminând funcționarea democrației, însă au creat, de asemenea, opoziție, în special în America Latină, dar și în anumite centre de putere globală.1 Uniunea Europeană (UE), una dintre cele mai promițătoare construcții postbelice, a avut de suferit din pricina severelor programe de austeritate din timpul recesiunii, condamnate până și de economiștii Fondului Monetar Internațional, chiar dacă nu și de actorii politici ai FMI. Democrația însăși a fost subminată, în timp ce luarea deciziilor a alunecat spre birocrația din Bruxel es, cu băncile din nord întinzându-și umbra asupra procedurilor acesteia. Cele mai importante partide, atât de stânga, cât și de dreapta, au pierdut rapid membri. Directorul executiv al grupului de cercetare Europa Nova, cu sediul la Paris, a atribuit această debusolare generală „unei stări de furie și de neputință în fața trecerii, în mare măsură, a puterii reale de a modela evenimentele de la conducătorii politici (care, cel puțin în principiu, sunt supuși politicilor democratice) spre piețe, instituții ale Uniunii Europene și corporații“, destul de în acord cu doctrina neoliberală.2 Procese similare au loc în Statele Unite, din motive oarecum similare, o chestiune semni cativă și îngrijorătoare nu doar pentru țară, ci, din pricina puterii americane, pentru întreaga lume.
Opoziția tot mai semni cativă la asaltul neoliberal semnalează un alt aspect crucial al convenției standard – lasă deoparte publicul, care refuză
adeseori să accepte rolul aprobat de „spectator“ (mai degrabă decât de
„participant“) pe care i-l conferă teoria democratică liberală.3 Acest tip de nesupunere a fost dintotdeauna preocuparea claselor dominante. Pentru a
rămâne doar la istoria Americii, George Washing ton îi privea pe oamenii care alcătuiau milițiile pe care el trebuia să le conducă ca ind „excesiv de murdari și de răi, [dovedind] un fel de prostie nemăsurată a acestor oameni din clasele de jos“.4 În Violent Politics, genialul său raport asupra insurgenței, de la „insurgența americană“ la cea contemporană din Afghanistan și Irak, Wil iam Polk conchide că generalul Washing ton „era atât de nerăbdător să-i dea la o parte [pe luptătorii pe care îi disprețuia], încât aproape că a pierdut revoluția“. Și probabil că „asta chiar ar făcut“ dacă n-ar intervenit francezii în mod hotărâtor și n-ar „salvat revoluția“, care până atunci fusese câștigată de partizani – pe care astăzi i-am numit „teroriști“ –, în timp ce armata în stil britanic a lui Washing ton „fusese învinsă în mod repetat și aproape pierduse războiul“.5
O trăsătură comună a insurgențelor reușite, arată Polk, este aceea că, odată
ce sprijinul popular se disipează după victorie, conducătorii trec la suprimarea oamenilor „murdari și răi“ care chiar au câștigat războiul cu tactici de gherilă și teroare, de teamă ca aceștia să nu le conteste privilegiile de clasă. Disprețul elitelor față de „clasa inferioară a acestor oameni“ a luat forme foarte diferite de-a lungul timpului. În vremurile recente, o formă a acestui dispreț este îndemnul repetat la pasivitate și obediență („moderația în democrație“) repetat de liberalii internaționaliști care reacționează la periculoasele efecte de democratizare generate de mișcările populare din anii 1960.
Uneori statele chiar aleg să urmeze opinia publică, stârnind multă furie în centrele de putere. Un caz dramatic a avut loc în 2003, când administrația Bush a invitat Turcia să se alăture campaniei sale de invadare a Irakului. 95%
dintre turci s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul Turciei a ținut cont de părerea lor, provocând uluire și furie la Washing ton. Turcia a fost aspru criticată pentru această îndepărtare de la comportamentul responsabil.
Adjunctul secretarului apărării, Paul Wolfowitz, cel pe care presa îl numea
„idealistul-șef“ al administrației, a mustrat armata turcă pentru că a permis o astfel de înjosire a guvernului și a pretins scuze. Neperturbată de aceasta și de nenumărate alte ilustrări a fantasticei noastre „dorințe de democrație“, presa res pectabilă a continuat să laude acțiunile președintelui George W.
Bush și angajamentul lui față de „promovarea democrației“, iar uneori l-a criticat pentru naivitatea de a crede că o putere externă le poate impune altora dorința ei de democrație.
Populația turcă nu a fost singura. Opoziția globală față de agresiunea americano-britanică a fost copleșitoare. Conform son da jelor internaționale, susținerea față de planurile Washing tonului abia a atins 10% cam peste tot în lume. Opoziția s-a manifestat prin proteste uriașe prin toată lumea, inclusiv în interiorul Statelor Unite, ind probabil pentru prima dată în istorie când s-a manifestat puternic împotriva unei agresiuni imperiale încă înainte să e lansată. Pe prima pagină a New York Times, jurnalistul Patrick Tyler a scris că „este posibil să existe și astăzi două superputeri în lume: Statele Unite și opinia publică mondială“.6
Aceste proteste fără precedent în Statele Unite au fost rezultatul unei opoziții sistematice față de agresiune care a început cu decenii în urmă, prin condamnarea războiului american din Indochina, ajungând la o dimensiune importantă și in uentă, chiar dacă mult prea târziu. Până în 1967, când mișcarea antirăzboi devenise o forță semni cativă, istoricul militar și specialistul în problema Vietnamului Bernard Fal avertizase că „Vietnamul ca entitate istorică și culturală… este amenințat cu extincția…, întrucât țara este efectiv spulberată sub loviturile celei mai mari mașini militare dezlănțuite vreodată asupra unei zone de această mărime“.7 Însă mișcarea antirăzboi a devenit o forță care nu putea ignorată. N-a putut ignorată
nici când Ronald Reagan și-a început agresiunea asupra Americii Centrale, imediat după instalarea în funcție. Administrația sa a copiat îndeaproape pașii făcuți de Kennedy cu 20 de ani în urmă, când lansase războiul împotriva Vietnamului de Sud, dar a trebui să dea înapoi în fața protestelor publice puternice care nu existaseră la începutul anilor 1960. Atacul a fost cât se poate de îngrozitor. Victimele trebuie încă să-și revină. Dar ceea ce s-a întâmplat în Vietnamul de Sud și, mai târziu, în toată Indochina, unde „a doua superputere“ și-a impus impedimentele doar mult mai târziu în timpul con ictului, a fost incomparabil mai rău.
Se argumentează adesea că enorma opoziție publică față de invazia din Irak nu a avut nici un efect. Această declarație mi se pare incorectă. Din nou,
invazia a fost su cient de îngrozitoare, iar urmările sunt complet grotești.
Totuși, ar putut mult mai rău. Vicepreședintele Dick Cheney, ministrul apărării Donald Rumsfeld, împreună cu restul o cialilor de top ai lui Bush nu ar putut nici măcar plănui niciodată genul de măsuri pe care președinții Kennedy sau Lyndon Johnson le-au adoptat cu 40 de ani înainte, fără proteste masive.
Puterea occidentală sub presiune
Se pot spune încă foarte multe, desigur, despre factorii de determinare a politicilor de stat lăsați deoparte odată cu adoptarea convenției standard că
statele sunt actorii în afacerile internaționale. Dar, cu astfel de obiecții serioase, să adoptăm, totuși, convenția cel puțin ca o primă aproximare a realității. Atunci întrebarea despre cine conduce lumea duce imediat la îngrijorări precum ascensiunea Chinei la putere și provocările pe care acest lucru le va lansa la adresa Statelor Unite și a „ordinii globale“, noul Război Rece care mocnește în estul Europei, războiul global împotriva terorismului, hegemonia și declinul Americii și multe alte asemenea considerații.
Problemele cu care se confrunta puterea occidentală la nalul anului 2016
sunt, în general, rezumate în cadru convențional de către Gideon Rachman, editorialist-șef pe probleme de afaceri externe de la ziarul londonez Financial Times.8 Acesta începe prin trecerea în revistă a perspectivei occidentale asupra ordinii mondiale: „încă de la sfârșitul Războiului Rece, supremația copleșitoare a armatei SUA s-a a at în centrul politicilor inter -
naționale“. Faptul este deosebit de important în trei regiuni: Asia de Est, unde „marina americană s-a obișnuit să trateze Paci cul ca pe un lac american“; Europa, unde NATO – a se în țelege Statele Unite, care „contează
