„Washing tonului poate să nu-i placă poziția Moscovei, dar ar trebui să
înțeleagă logica din spatele acesteia“. N-ar trebui să e foarte di cil. La urma urmei, după cum știe toată lumea, „Statele Unite nu tolerează ca superputeri de la mare depărtare să desfășoare forțe militare nicăieri în emisfera vestică, darămite la granițele sale“. De fapt, SUA împing lucrurile mult mai departe.
Ele nu tolerează nici ceea ce a fost numit „s darea cu succes“ a doctrinei Monroe din 1823, care proclamase (dar nu reușise încă să implementeze) controlul SUA asupra emisferei. Iar o țară mică, vinovată de o astfel de s dare, va supusă „terorii terorilor“ și unui embargo zdrobitor – cum s-a întâmplat cu Cuba. Nu trebuie să ne mai întrebăm ce s-ar întâmplat dacă
țările Americii Latine ar decis să se alăture Pactului de la Varșovia, iar Mexicul și Canada s-ar pregătit să facă același lucru. La cel mai mic semn că se pregătește e și un pas în acea direcție ar fost „distruse, suferind cele mai mari prejudicii posibile“, pentru a folosi jargonul CIA.18
Ca și în cazul Chinei, nu trebuie să simpatizăm cu acțiunile și cu manevrele lui Putin pentru a înțelege motivele din spatele lor sau importanța surprinderii acelei logici în loc să le blestemăm. Ca și în cazul Chinei, se a ă multe în joc, ajungându-se, literalmente, la chestiuni de viață
și de moarte.
Provocările de azi: lumea islamică
Să ne întoarcem către cea de-a treia sursă de îngrijorare, mai exact lumea islamică, de asemenea o scenă pentru războiul global împotriva terorii
(RGT) declarat de George W. Bush, după atacul terorist din 11 septembrie 2001. Ca să u mai exact, re-declarat. RGT a fost declarat prima oară de către administrația Reagan, imediat după preluarea funcției, folosindu-se o retorică febrilă despre „o plagă răspândită chiar de inamicii depravați ai civilizației însăși“ (după expresia lui Reagan) și o „întoarcere la barbarism în epoca modernă“ (folosind cuvintele lui George Schultz, secretarul său de stat). Războiul original a fost scos pe tăcute din istorie. S-a transformat rapid într-un război terorist și criminal care a afectat America Centrală, Africa de Sud și Orientul Mijlociu, cu repercusiuni sumbre până în ziua de azi, care au dus chiar și la o condamnare a Statelor Unite la Curtea Internațională de Justiție (pe care Washing tonul a respins-o). În orice caz, nu este povestea potrivită pentru a păstrată în istorie, așa că a dispărut.
Succesul versiunii Bush-Obama a RGT poate ușor evaluat la o privire directă și atentă. Când a fost declarat războiul, țintele teroriste erau restrânse într-un colț al tribalului Afghanistan. Acestea erau protejate de afghani, care cel mai probabil nu le plăceau și le disprețuiau, dar respectau legea tribală a ospitalității, bulversându-i pe americani atunci când au refuzat „să-l predea pe Osama bin Laden pentru astronomica sumă de 25 de milioane de dolari“.19
Există motive serioase pentru a crede că o acțiune bine con struită a poliției sau chiar negocieri diplomatice serioase cu talibanii ar putut duce la predarea în mâinile americanilor a celor vinovați pentru crimele din 11
septembrie, pentru judecare și condamnare. Dar o astfel de opțiune nu a fost discutată. În schimb, răspunsul automat a fost violența pe scară mare – nu cu scopul de a-i copleși pe talibani (asta a venit mai târziu), ci pentru a face clar disprețul SUA față de soluțiile de extrădare a lui bin Laden propuse de aceștia. Nu știm cât de serioase au fost aceste propuneri, din moment ce posibilitatea de a le examina nu a fost niciodată luată în considerare. Sau poate că Statele Unite intenționau doar „să încerce să-și arate mușchii, să
marcheze o victorie și să sperie lumea întreagă. Nu le pasă nici de suferința afghanilor, nici de câți oameni vom pierde noi.“
Acesta a fost raționamentul respectatului lider antitaliban Abdul Haq, unul dintre mulții opozanți care au condamnat campania americană de
bombardament lansată în octombrie 2001, ca pe „un mare pas înapoi“
pentru eforturile lor de a răsturna din interior regimul taliban, un scop pe care-l considera realizabil. Raționamentul lui este con rmat de Richard A.
Clarke, care era șeful Grupului pentru Securitate și Contraterorism de la Casa Albă sub președintele George W. Bush, când au fost făcute planurile pentru atacarea Afghanistanului. După cum descrie Clarke ședința, atunci când a fost informat că atacul va viola legea internațională, „președintele a strigat în cămăruța dedicată conferințelor: nu mă interesează ce spun avocații, o să-i facem praf!“ Atacului i s-au opus cu înverșunare și principalele organizații umanitare care lucrau în Afghanistan, care au avertizat că existau milioane de oameni la limita foametei și că atacul ar putut avea consecințe oribile.20
Consecințele după ani de zile pentru săracii din Afghanistan nici nu mai trebuie trecute în revistă.
Următoarea lovitură de baros a fost aplicată Irakului. Invazia anglo-americană, fără nici cel mai mic pretext credibil, a fost cea mai mare crimă a secolului XXI. Invazia a dus la sute de mii de morți într-o țară în care societatea civilă fusese deja devastată de sancțiuni impuse de SUA și Marea Britanie, care erau privite drept „suicidale“ de doi distinși diplomați internaționali care le-au administrat și au demisionat în semn de protest din acest motiv.21 Invazia a generat, de asemenea, milioane de refugiați, a distrus țara și a stimulat un con ict sectar care sfâșie acum Irakul și întreaga regiune. Este absolut uimitor cum cultura noastră intelectuală și morală
poate numi așa ceva, în cercurile iluminate, „eliberarea Irakului“.22
Sondaje efectuate de Pentagon și Ministerul britanic al Apă rării au arătat că numai 3% dintre irakieni au privit intervenția americană în vecinătatea lor ca ind legitimă, mai puțin de un procent credeau că intervenția
„coaliției“ (SUA–Marea Britanie) este bună pentru securitatea lor, 80% se opuneau prezenței forțelor de coaliție în țară, și o largă majoritate susținea atacul asupra soldaților coaliției. Afghanistanul a fost distrus atât de tare, încât nu s-a putut face un sondaj rezonabil, dar există motive pentru a crede că ceva similar ar valabil și acolo. În special în Irak, Statele Unite au suferit
o înfrângere serioasă, abandonând scopul o cial al războiului și lăsând țara sub in uența singurului câștigător, Iranul.23
Barosul a fost îndreptat și spre alte zone, în special spre Libia, unde cele trei puteri coloniale tradiționale (Marea Britanie, Franța și SUA) au obținut votul asupra rezoluției Consiliului de Securitate cu numărul 1973 pe care au și încălcat-o imediat, devenind forța aeriană care venea în sprijinul rebelilor.
Efectul a fost că s-a înlăturat posibilitatea unei înțelegeri pașnice, prin negocieri diplomatice; a crescut puternic numărul de victime (cu cel puțin 10%, dacă e să-l credem pe analistul politic Alan Kuperman); a lăsat Libia în ruine, în mâinile diferitelor miliții; și, mai nou, a furnizat Statului Islamic o bază pe care să o poată folosi pentru a răspândi teroarea dincolo.
Propunerile diplomatice echilibrate ale Uniunii Africane, acceptate în principiu de liderul libian Muammar Gadda , au fost ignorate de triumviratul imperial, după cum a arătat specialistul în Africa, Alex de Waal.
Un ux uriaș de arme și de jihadiști a răspândit violența din Africa de Vest (astăzi campioană la crime teroriste) spre Levant, în timp ce atacurile NATO
au trimis și ele un val de refugiați din Africa spre Europa.24
Încă un triumf al „intervențiilor umanitare“ și, după cum ne arată un lung și adeseori surprinzător istoric, nici măcar unul neobișnuit, date ind originile sale de acum 400 de ani.
Costurile violenței
Pe scurt, tacticile violente ale războiului global împotriva terorismului au răspândit teroarea jihadistă dintr-un colț îngust al Afghanistanului către cea mai mare parte a restului lumii, din Africa prin Levant și Asia de Sud către Asia de Sud-Est. A dus, de asemenea, la atacuri în Europa și Statele Unite.
Invazia Irakului a avut o contribuție majoră la acest proces, cam așa cum au prezis agențiile de informații. Specia liștii în terorism Peter Bergen și Paul Cruickshank au estimat că Războiul din Irak „a generat o șocantă creștere de șapte ori a ratei anuale a atacurilor jihadiste fatale, ridicând literalmente cu alte câteva sute atacurile teroriste adiționale și cu miile de vieți de civili pierdute; chiar și atunci când excludem terorismul din Irak și Afghanistan,
atacurile în restul lumii au crescut cu mai mult de o treime“. Alte exerciții au fost la fel de productive.25
Un grup de organizații mari pentru drepturile omului – Medici pentru Responsabilitatea Socială (SUA), Doctori pentru Supraviețuirea Globală
(Canada) și Asociația Internațională a Me di cilor pentru Prevenirea Războiului Nuclear (Germania) – a con dus un studiu care a încercat „să dea o estimare cât mai realistă posibil a numărului de victime din cele trei zone principale de război [Irak, Afghanistan și Pakistan], în timpul celor 12 ani de terorism“, inclusiv o revizuire extinsă „a studiilor principale și a datelor publicate privind numărul de victime din aceste țări“, alături de informații suplimentare privind acțiunile militare. Cea mai „conservatoare estimare“ a lor arată că aceste războaie au ucis cel puțin 1,3 milioane de oameni, un tribut care „ar putea în mod real de peste două milioane“.26 O căutare în baza globală de date, realizată de cercetătorul independent David Peterson, nu a găsit nici o referire la acest studiu. Cui îi pasă?
Mai mult, studiul făcut de Institutul de Cercetare a Păcii de la Oslo a arătat că două treimi dintre victimele con ictelor din regiune au provenit din con icte la început interne, în care cei din afară și-au impus soluțiile. În astfel de con icte, 98% dintre victime și-au pierdut viața abia după ce străinii au venit cu forța lor militară în con ictele locale. În Siria, numărul de victime din con ictele directe s-a triplat după ce Occidentul a început bombardamentele împotriva autodeclaratului Stat Islamic, iar CIA și-a început intervenția militară indirectă în con ict27 – intervenție care pare să
dus la atragerea Rusiei în con ict pe măsură ce rachete americane antitanc avansate decimau forțele aliatului Rusiei, Bashar al-Assad. Primele semne indică faptul că bombardamentele rusești au consecințele obișnuite.
Dovezile trecute în revistă de politologul Timo Kiwimäki arată faptul că
„războaiele de protecție (duse de «coalițiile celor dispuși») au devenit principala sursă de violență din lume, contribuind uneori la mai bine de jumătate din totalul victimelor con ictelor“. Mai mult, în numeroase dintre aceste cazuri, inclusiv în Siria, după cum se relatează, au existat posibilități pentru o rezolvare diplomatică, dar au fost ignorate. După cum am discutat și în alte părți, acest lucru a fost valabil și în alte situații aparent fără ieșire,
inclusiv în Balcani în anii 1990, în Primul Război din Golf și, desigur, în războaiele din Indochina, cea mai mare atrocitate de la al Doilea Război Mondial încoace. În cazul Irakului, problema nici măcar nu s-a pus. Există
