cu siguranță ceva învățăminte care pot trase de aici.
Consecințele generale ale recurgerii la baros împotriva unor societăți vulnerabile nu sunt o surpriză pentru nimeni. Studiul atent al insurgențelor, realizat de Wil iam Polk și citat mai sus, este o lectură esențială pentru cei care vor să înțeleagă con ictele de azi și cu siguranță pentru plani catori, presupunând că le pasă și de consecințele asupra oamenilor și nu doar de putere și de dominație. Polk ne arată un tipar care a fost reprodus mereu și mereu. Invadatorii – probabil uturând cele mai benigne motivații – nu sunt, rește, simpatizați de populația locală, care nu li se supune, mai întâi în chestiuni mărunte care generează reacții de forță, care, la rândul lor, cresc opoziția și sprijinul pentru rezistență. Cercul violenței escaladează până
când invadatorii se retrag – sau își ating scopurile prin mijloace care frizează
genocidul.
Campania globală de asasinare cu drone a lui Obama, o ino vație remarcabilă în terorismul global, ne arată aceleași tipare. După toate calculele, generează teroriști mai repede decât îi ucide pe cei suspectați că ar intenționa să ne facă rău într-o zi – o contribuție impresionantă a unui avocat constituțional la aniversarea a 800 de ani de existență a Magna Carta, care a pus bazele pentru principiul prezumției de nevinovăție care este fundația legislației lumii civilizate.
O altă trăsătură importantă a acestor intervenții este pre zumția că
insurgența va depășită prin eliminarea liderilor săi. Dar, ori de câte ori un astfel de efort are succes, liderul condam nat este înlocuit, de regulă, de cineva mai tânăr, mai hotărât, mai brutal și mai e cient. Polk dă multe exemple. Istoricul militar Andrew Cockburn a trecut în revistă campaniile americane de ucidere a „capilor“ tra canților de droguri, și apoi a teroriștilor, în importantul său studiu Kil Chain, și a ajuns la aceleași rezultate. Și ne putem aștepta, cu deplină încredere, ca același tipar să se repete. Fără îndoială, în acest moment, strategii americani caută căi pentru a-l ucide pe „califul Statului Islamic“, Abu Bakr al-Baghdadi, care este un
rival de moarte al conducătorului al-Qaeda, Ayman al-Zawahiri. Rezultatul cel mai probabil al acestui atac va ceea ce a prevăzut cunoscutul specialist în terorism Bruce Ho man, profesor la Centrul pentru combate rea terorismului al Academiei Militare a SUA. El a prevăzut că „moartea lui al-Baghdadi va duce, probabil, la o unire a Statului Islamic cu al-Qaeda, ceea ce va duce la apariția unei forțe teroriste combinate fără precedent până acum în privința scopului, mărimii, a ambițiilor și resurselor“.28
Polk citează un tratat despre război scris de Henri Jomini, in uențat de înfrângerea lui Napoleon de către gherilele spaniole, care a devenit un manual după care au învățat generații de cadeți de la academia militară West Point. Jomini a observat că astfel de intervenții ale unor mari puteri generează, de obicei, „con icte de opinie“ și, mai întotdeauna, „războaie naționale“, dacă nu de la început, atunci mai târziu în timpul con ictului, prin dinamica descrisă de Polk. Jomini conchide: „comandanții armatelor regulate sunt prost sfătuiți să intre în astfel de războaie, pentru că le vor pierde“, iar succesele lor aparente se vor dovedi de scurtă durată.29
Studii atente cu privire la al-Qaeda și ISIS au arătat că Statele Unite și aliații lor își urmează planurile de joc cu o oarecare precizie. Acestea sunt de a „atrage Occidentul cât mai adânc și mai activ posibil spre nisipurile mișcătoare“ și „să atace și să irite la nesfârșit Statele Unite și Occidentul într-o serie de acțiuni prelungite în străinătate“, în care își vor risca propriile societăți, își vor cheltui resursele și vor crește nivelul de violență, inițiind dinamica despre care vorbește Polk.30
Scott Atran, unul dintre cei mai judicioși cercetători ai miș cării jihadiste, a calculat că „atacurile de la 11 septembrie au costat între 400 000 și 500 000
de dolari pentru a executate, iar răspunsul militar și de securitate al SUA a costat de zece milioane de ori mai mult. Dacă ne referim strict la raportul cost–bene cii putem spune că atacul terorist a avut un succes dincolo de imaginația lui Bin Laden și acest succes încă mai crește. Aici se poate vedea întreaga măsură a acestui stil asimetric de luptă de tip jiu-jitsu. La urma urmei, cine ar putea pretinde că ne este mai bine decât înainte sau că
pericolul global scade?“ Și dacă vom continua să dăm cu barosul, urmând îndeaproape scenariul jihadist, efectul cel mai probabil este mai multă
violență jihadistă și mai răspândită. Toate aceste date ar trebui „să determine o schimbare radicală în contrastrategiile noastre“, ne sfătuiește Atran.
Al-Qaeda și ISIS sunt ajutate de americani, care le urmează directivele; de exemplu, Ted „Bombardează-i“ Cruz, unul dintre candidații republicani de top la prezidențiale. În capătul celălalt al spectrului, omas Friedman,
editorialistul de la New York Times specializat în Orientul Mijlociu și relații internaționale, care, în 2003, oferea sfaturi despre cum trebuie luptat în Irak, la emisiunea Charlie Rose, scria: „Avem aici ceea ce eu numesc bula de terorism… Iar ceea ce trebuia să facem era să mergem în acea parte a lumii și să spargem bula. Trebuia să mergem acolo, pe scurt, și să luăm un băț cât mai mare, chiar în mijlocul lumii aceleia, și să spargem acea bulă. Și nu exista decât o cale pentru a face asta… Tot ce aveau nevoie să vadă erau americani, băieți și fete, mergând din casă în casă, de la Basra la Baghdad, și spunând, pe scurt, ce parte din propoziția aceasta nu înțelegeți? Nu credeți că ne pasă de societatea noastră deschisă, credeți că vom renunța, pur și simplu, la fantezia aceasta legată de bulă? Pe naiba. Ok. Despre aceasta a fost războiul ăsta, Charlie.“31
O să-i învețe minte pe purtătorii ăștia de turbane.
Privind înainte
Atran și alți observatori atenți se pun, în general, de acord asupra perspectivelor. Ar trebui să începem prin a recunoaște ceea ce studiile au arătat cu mare exactitate: cei atrași de jihad „jinduiesc după ceva din istoria lor, din tradiția lor, cu eroii și morala lor; iar Statul Islamic, oricât de brutal și de respingător ni s-ar părea nouă și chiar și celor mai mulți din lumea arabo-musulmană, se adresează exact acestor lucruri… Ceea ce îi inspiră pe cei mai mulți atacatori astăzi nu este atât Coranul, cât o cauză care îi face să
vibreze și o chemare la acțiune care le promite glorie și stima prietenilor.“
De fapt, foarte puțini jihadiști au multe cunoștințe despre textele islamice, dacă există asemenea oameni.32
Cea mai bună strategie, crede Polk, ar „o acțiune multi națională, un program orientat către creșterea bunăstării și satisfacție psihologică…
aceasta ar face ca ura ISIS să se sprijine pe ceva mai puțină virulență. Au fost
identi cate elementele necesare: nevoi comunitare, compensații pentru greșelile trecute și apelul pentru noi începuturi.“33 Se adaugă: „o scuză atent scrisă privind greșelile din trecut ar costa foarte puțin sau deloc“. Un astfel de proiect ar putea pus în aplicare în taberele de refugiați sau în
„cocioabele sau în cartierele întunecate ale periferiei Parisului“, unde, adaugă Atran, echipa lui de cercetare „a descoperit o toleranță largă sau chiar susținere pentru valorile ISIS“. Și multe altele ar putea rezolvate printr-o reală dedicare spre diplomație și negocieri în loc de a recurge din re ex la violență.
Nu mai puțin semni cativ ar un răspuns onorabil la „criza refugiaților“, care se anunța de mult, dar care a atins apogeul în Europa în decursul anului 2015. Asta ar însemna cel puțin sporirea ajutorului umanitar în taberele din Liban, Iordania și Turcia, în care refugiați nefericiți din Siria abia supraviețuiesc. Dar problema merge mult mai departe și ne furnizează o imagine a autodenumitelor „state iluminate“ care este departe de a atrăgătoare și ar trebui să e un îndemn la acțiune.
Există țări care generează refugiați prin violență extremă, de exemplu, Statele Unite, iar în al doilea rând Marea Britanie și Franța. Există apoi țări care admit un mare număr de refugiați, inclusiv pe cei care fug de violența occidentală, precum Libanul (statul campion, fără dubii, la numărul de victime pe cap de locuitor), Iordania sau Siria, înainte să facă implozie, pe lângă altele din regiune. Și, suprapunându-se întrucâtva, există țări care generează refugiați și refuză să-i primească, nu doar din Orientul Mijlociu, ci și din curtea din spate a SUA, la sud de graniță. O ima gine stranie, greu de contemplat.
O abordare onestă ar plasa originea milioanelor de refu giați mult mai departe în istorie. Robert Fisk, unul dintre cores pondenții cei mai vechi din Orientul Mijlociu, a relatat că una dintre primele înregistrări video produse de ISIS „arăta un buldozer care deplasa o movilă de nisip ce marcase granița dintre Irak și Siria. În timp ce mașina distrugea digul de pământ, camera cobora spre o bucată de hârtie scrisă de mâna care zăcea acum pe pământ.
«Sfârșitul Pactului Sykes-Picot» scria pe ea.“
Pentru oamenii din regiune, Pactul Sykes-Picot este însuși sim bolul cinismului și al brutalității imperialismului occiden tal. După ce au conspirat în secret, în timpul Primului Răz boi Mondial, britanicul Mark Sykes și francezul François Georges-Picot au împărțit regiunea în state arti ciale pentru a-și satis face propriile scopuri imperialiste, cu o desconsiderare totală a oamenilor care trăiau acolo și în ciuda promisiunilor făcute arabilor în timpul războiului, pentru a-i determina să se alăture efor turilor Aliaților.
Această înțelegere a re ectat tipul de politici speci ce statelor europene care au devastat Africa cam la fel. Astfel, „s-au transformat din niște provincii relativ liniștite ale Imperiului Otoman într-unele dintre cele mai puțin stabile și mai explozive state ale lumii“.34
Intervențiile repetate ale Occidentului în Orientul Mijlociu și în Africa au exacerbat tensiunile, con ictele și rupturile care au distrus societățile.
Rezultatul nal este o „criză a refugiaților“ pe care Occidentul inocent abia poate s-o îndure. Germania a devenit prima conștiință a Europei, acceptând la început (nu și acum) un milion de refugiați – într-una dintre cele mai bogate țări ale lumii, cu o populație de 80 de milioane. Prin contrast, săracul stat Liban a admis pe teritoriul său un milion și jumătate de refugiați sirieni, reprezentând acum un sfert din populația sa, la care se adaugă jumătate de milion de refugiați palestinieni care au fost înregistrați de agenția UNRWA aparținând ONU, majoritatea victime ale politicilor israeliene.
Europa geme și ea sub povara refugiaților proveniți din țările pe care le-a distrus în Africa – nu fără ajutor american, după cum pot mărturisi congolezii și angolezii, printre alții. Europa încearcă acum să mituiască
Turcia (care are, în acest moment, peste două milioane de refugiați sirieni) pentru a-i îndepărta pe cei care fug de ororile din Siria de granițele Europei, în același fel în care Obama încearcă să convingă Mexicul să-i țină departe de granițele SUA pe nefericiții care caută să scape de urmările războiului împotriva terorii declanșat de Reagan, precum și pe cei care încearcă să
scape din dezastre mai recente, printre care o lovitură de stat în Honduras, pe care Obama a binecuvântat-o cam de capul lui și care a creat una dintre cele mai cumplite camere a ororilor din regiune.35
Nu există cuvinte pentru a descrie răspunsul american la criza refugiaților din Siria, cel puțin eu nu îmi găsesc cuvintele.
Revenind la întrebarea noastră inițială și anume „Cine con duce lumea?“, am putea dori să punem și o altă întrebare: „Care sunt valorile și principiile după care este condusă lumea?“ Între barea aceasta ar trebui să se a e în primul rând în mintea cetățenilor statelor bogate și puternice, care se bucură
de o moștenire neobișnuită de libertate, privilegii și oportunități grație celor care au luptat înaintea lor și care acum se confruntă cu alegeri vitale referitoare la modul în care ar trebui să răspundă provocărilor de mare importanță pentru umanitate.
POSTFAȚĂ
