„administrația Reagan a autorizat o serie de exerciții militare deosebit de agre sive lângă granița sovietică, iar, în anumite cazuri, a violat suveranitatea teritorială a Uniunii Sovietice. Măsurile riscante ale Pentagonului au inclus trimiterea de bombardiere strategice lângă Polul Nord pentru a testa radarele sovietice și jocurile de război cu nave, în zone apropiate de URSS, unde vasele americane de război nu mai pătrunseseră înainte. Alte operațiuni secrete simulau atacuri navale surpriză asupra unor ținte sovietice.“11
Știm astăzi că lumea a fost salvată de la distrugere în acele zile înfricoșătoare de deciziile unui o țer sovietic pe nume Stanislav Petrov, care a hotărât să nu transmită autorităților superioare raportul sistemului automat de detecție rapidă, potrivit căruia URSS era atacată cu rachete.
Petrov își dobândește astfel locul lângă comandantul de submarin Vasili Arhipov, care, într-un moment periculos din timpul crizei rachetelor cubaneze din 1962, a refuzat să tragă cu rachete nucleare în timp ce era atacat de distrugătoare americane care aveau misiunea de a impune o carantină.
Alte exemple dezvăluite recent îmbogățesc această arhivă deja îngrozitoare. Expertul în securitate nu cleară Bruce Blair relatează că
„momentul în care SUA s-au a at cel mai aproape ca președintele să ia o decizie de lansare strategică nepotrivită a fost în 1979, când o alertă rapidă
simulată de tipul NORAD, pentru antrenament, a descris o întreagă lovitură
strategică sovietică accidentală prin rețeaua reală de alertare rapidă.
Consilierul pe probleme de securitate națională Zbigniew Brzezinski a fost sunat de două ori în timpul nopții și i s-a spus că SUA sunt atacate, așa că
acesta a ridicat telefonul pentru a-l convinge pe președintele Carter că
trebuia autorizat imediat un răspuns printr-un atac de aceleași proporții, când un al treilea telefon l-a anunțat că fusese o alarmă falsă.“12
Acest nou exemplu ne amintește de un alt incident critic din 1995, când traiectoria unei rachete americano-norvegiene care ducea echipament științi c a părut să ia forma traiectoriei unei rachete nucleare. Aceasta a stârnit îngrijorări în partea rusă, ducând la alertarea președintelui Boris Elțîn, care a trebuit să decidă dacă lansează sau nu un atac nuclear.13
Blair adaugă alte exemple din propria experiență. Odată, în timpul războiului din 1967, din Orientul Mijlociu, „echipajului unui bombardier nuclear i s-a transmis un ordin de atac nuclear real în locul unuia pentru antrenament“. Câțiva ani mai târziu, la începutul anilor 1970, Comandamentul Strategic Aerian din Omaha, „a retransmis un ordin de exercițiu… de lansare ca și cum ar fost un ordin de atac real“. În ambele cazuri, veri cările de coduri au eșuat; catastrofa a fost împiedicată de intervenția umană. „Dar înțelegi care este problema aici“, adaugă Blair. „Nu se întâmpla rar să apară astfel de confuzii.“
Blair a făcut aceste comentarii ca răspuns la un raport al pilotului John Bordne, care a fost doar recent declasi cat de Forțele Aeriene ale SUA.
Bordne era militar la baza americană din Okinawa în octombrie 1962, în timpul crizei cubaneze și în momentul unor tensiuni serioase în Asia.
Sistemul de alertă nucleară al SUA a fost ridicat la gradul DEFCON 2, un grad sub DEFCON 1, în care rachetele nucleare pot lansate imediat. În momentul de apogeu al crizei, pe 28 octombrie, un echipaj a primit ordinul de a-și lansa rachetele nucleare dintr-o eroare. Au decis să n-o facă, alăturându-se lui Petrov și Arhipov în galeria eroilor care au hotărât să
ignore ordinele superiorilor și să salveze lumea.
După cum a observat Blair, asemenea incidente nu sunt neo bișnuite. Un studiu de specialitate recent a ajuns la concluzia că au existat zeci de astfel de alarme false în ecare an, în perioada care a fost studiată, 1977–1983; studiul a ajuns la concluzia că există între 45 și 255 în ecare an. Autorul studiului, Seth Baum, a sintetizat în cuvinte potrivite: „Războiul nuclear este lebăda neagră pe care nu o putem vedea niciodată, cu excepția scurtului moment în care ne ucide. Tot amânăm să eliminăm acest risc chiar dacă ne poate costa
viața. Acum e momentul să ne ocupăm de această amenințare, pentru că
acum suntem încă vii“.14
Aceste relatări, cum sunt cele din cuprinzătoarea analiză a lui Eric Schlosser din Command and Control, se referă, în general, la sistemele americane.15 Cele rusești sunt în mod sigur și mai expuse erorilor. Ca să nu mai vorbim de pericolul extrem pe care-l reprezintă sistemele altora, în special ale Pakistanului.
Uneori, pericolul nu a venit dintr-un accident, ci din acțiuni hazardate, ca în cazul Operațiunii „Able Archer“. Cel mai extrem caz a fost criza rachetelor cubaneze din 1962, când amenințarea dezastrului a fost mult prea reală. Felul în care a fost soluționată este șocant – ca și maniera în care este, de obicei, interpretată, așa cum am văzut.
Având în minte tot acest istoric teri ant, este util să analizăm dezbaterile strategice și plani carea. Un caz care ne dă ori este cel legat de un studiu STRATCOM din 1995, din era Clinton, și intitulat „Date esențiale ale apărării în era post-Război Rece“. Studiul îndeamnă la menținerea dreptului primului atac, chiar și împotriva statelor non-nucleare. Explică, de asemenea, că armele nucleare sunt utilizate constant, în sensul că „aruncă o umbră asupra oricărei crize și a oricărui con ict“. De asemenea, cere „un pro l național“ bazat pe iraționalitate și răzbunare pentru a intimida lumea.
Această doctrină este analizată în articolul principal din International Security, una dintre cele mai importante publicații în materie de doctrine strategice.16 Autorul explică faptul că SUA sunt obligate la „întâietate strategică“ – adică, nu trebuie să se limiteze doar la lovituri de represalii.
Aceasta este logica din spatele „noii triade“ a lui Obama (rachete intercontinentale terestre, submarine și bombardiere strategice), precum și a rachetelor defensive de contracarare a unui eventual atac punitiv. Autorii sunt îngrijorați de faptul că această nevoie americană de întâietate strategică
ar putea determina China să reacționeze renunțând la politica sa de „a nu lovi niciodată prima“ și să-și sporească mijloacele limitate de intimidare.
Autorii cred că n-o va face, dar prognoza rămâne nesigură. În mod clar, această doctrină accentuează pericolul într-o regiune tensionată și plină de con icte.
Același lucru este adevărat în privința extinderii NATO către est, încălcând promisiunea verbală făcută lui Mihail Gorbaciov atunci când URSS se prăbușea, iar el a acceptat ca Germania uni cată să devină o parte a NATO – o concesie cu adevărat remarcabilă, dacă e să ne gândim la istoria secolului. Expansiunea către Germania de Est a avut loc imediat. În anii următori, NATO a continuat să se extindă până la granițele Rusiei; iar acum există pericole majore chiar și de încorporare a Ucrainei în inima regiunii geostrategice a Rusiei.17 Ne putem imagina cum ar reacționa SUA dacă
Tratatul de la Varșovia ar încă valabil – majoritatea țărilor latine i s-ar alătura, iar New Mexico și Canada și-ar depune candidaturile.
Pe lângă toate acestea, Rusia înțelege la fel de bine ca și China (și ca strategii americani, de altfel) că sistemul SUA de rachete de apărare poziționat chiar lângă granițele Rusiei este, de fapt, un sistem de prim atac menit să asigure întâietatea strategică – imunitatea în fața unor represalii.
Poate că misiunea lor este complet nefezabilă, după cum argumentează unii specialiști. Dar țintele nu pot niciodată sigure că este așa. Iar reacțiile războinice ale Rusiei sunt interpretate resc de NATO ca ind gesturi ostile la adresa Occidentului.
Un cunoscut profesor britanic de origine ucraineană formulează ceea ce el numește „un paradox geogra c fatal“: NATO „există pentru a gestiona riscurile generate de existența sa“.18
Pericolele sunt foarte reale acum. Din fericire, doborârea de către un F16
turcesc a unui avion rusesc, în noiembrie 2015, nu a dus la un incident internațional, dar ar putut duce, mai ales date ind circumstanțele.
Avionul se a a într-o misiune de bombardament asupra Siriei. A trecut doar pentru 17 secunde printr-o fâșie de teritoriu turcesc, care face o buclă în teritoriul sirian și, evident, se îndrepta spre Siria, unde s-a prăbușit.
Doborârea acestui avion pare să fost un gest provocator inutil și iresponsabil și, totodată, un act cu consecințe. Ca răspuns, Rusia a anunțat că, din acel moment, bombardierele sale vor însoțite de avioane de luptă și că va poziționa în Siria sisteme so sticate de rachete antiaeriene. De asemenea, Rusia i-a ordonat crucișătorului său nuclear Moscova, cu sisteme defensive cu rază lungă de acțiune, să se mute mai aproape de țărm, în așa
fel încât „să e gata să distrugă orice țintă aeriană care ar putea reprezenta un potențial pericol la adresa avioanelor noastre“, a anunțat ministrul apărării, Serghei Șoigu. Toate acestea pregătesc terenul pentru viitoare confruntări care s-ar putea dovedi letale.19
Tensiunile sunt, de asemenea, constante la granițele NATO- Rusia, unde au loc manevre militare de ambele părți. Ime diat după ce Ceasul Judecății de Apoi a fost mutat foarte aproape de miezul nopții, presa națională a relatat că „vehiculele militare de luptă americane au de lat miercuri pe străzile unui oraș estonian a at la granița cu Rusia, un gest simbolic care a ridicat miza pentru ambele state în mijlocul celor mai grave tensiuni dintre Occident și Rusia de la Războiul Rece încoace.“20 Cu puțin înainte, un avion militar rusesc a fost cât pe ce să se ciocnească cu un avion danez civil de linie.
Ambele părți s-au mobilizat rapid și au amplasat trupe la granița dintre Rusia și NATO, și ambele „cred că un război nu mai este în acest moment de neconceput.“21
Dacă lucrurile stau așa, atunci ambele părți sunt mai mult decât nebune, pentru că un război ar putea distruge la fel de bine totul. Se știe de decenii întregi că un prim atac executat de o mare putere ar putea distruge atacatorul, chiar și fără represalii, pur și simplu, din cauza efectelor iernii nucleare.
Dar aceasta este lumea de azi. Și nu doar cea de azi – aceasta este lumea în care am trăit în ultimii 70 de ani. Motivația în ansamblu este remarcabilă.
