semnificaţie bogată, identitatea ( dinamică, în nelinişte) eului fiind constituită
tocmai în funcţie de ea.
Prin mişcarea realizată de îndoiala metodică pentru a ajunge la certitudine, Levinas consideră că Descartes se angajează într-o operaţiune de negare infinită, care este cea a unui subiect ateu incapabil de o afirmaţie.
Afirmaţia nu poate proveni decât de la altul (nu de la eu), pentru că el reprezintă
începutul experienţei: ,,Descartes caută o certitudine şi se opreşte, încă de la prima schimbare de nivel, în această coborâre vertiginoasă. El poate măsura de la început întoarcerea afirmaţiei în spatele negaţiei, pentru că, de fapt, el deţine ideea infinitului, însă a deţine ideea infinitului înseamnă a-l fi întâmpinat deja pe Celălalt"167.
Astfel, eul, în interpretarea lui Levinas, este întemeiat pe ideea de infinitate, adică pe cea de exterioritate168 „autentică". Cogito-ul cartezian nu este, în această înţelegere, un raţionament în sensul curent al termenului, nici o intuiţie, ci o coborâre, prin îndoială, în abisul exteriorităţii care constituie eul.
Sinele se constituie în relaţia sa cu urma infinitului - chipul aproapelui.
Unicitatea subiectului fondată pe interiorizarea (aici fără sensul includerii în acelaşi; este vorba, mai degrabă, despre trezirea eului la responsabilitate) exteriorităţii deschide calea relaţiei etice. În lumina celor afirmate, devine mai clară prezentarea propriei lucrări (Totalitate şi infinit) ,,ca o apărare a subiectivităţii".
În concluzie, deşi nu se poate nega faptul că sinele în filosofia lui Levinas este diferit de cogito-ul cartezian (prin accentul pus pe aspectul etic al responsabilităţii şi al obligaţiei faţă de semen), totuşi proiectul său filosofie reprezintă în esenţă nu o depăşire a ideii modeme de subiect, ci o reafirmare şi reconfigurare a sa.
Referitor la relaţia metafizică aşa cum este înţeleasă de Levinas, pare că
celălalt a luat locul lui Dumnezeu din metafizicile clasice. Acum el posedă
calităţile care îi erau atribuite divinităţii: este infinit, absolut, inefabil, apariţia sa este epifanie etc. Putem afirma că, pentru gânditorul francez, metafizica înţeleasă ca raport etic nu solicită ( ceea ce nu înseamnă că exclude) existenţa lui Dumnezeu care să-l întemeieze şi să-i dea consistenţă. De asemenea, Levinas consideră că este imposibilă teologia şi orice „discurs" despre Dumnezeu înaintea descoperirii sursei eticii şi a rostitului: chipul semenului. Prin urmare, 1 67 Ibidem, pp. 73-74.
1 68 John LLewelyn, "In the Name of Philosophy", în Research in Phenomenology, Vol.
28, Leiden: Koninklijke Brill NV, 1998, p. 40: "However, this spatiality - the Exteriority which the subtitle of Totality and lnfinity proclaims to be the subject of that book - is no longer the homogeneous continuum in which physical objects are located, but an ethical extemality, which interrupts the consciousness of intemal time whose continuity is assured according to Kant by memory and anticipation in the transcendental unity of apperception and according to Husserl by the retentions, recollections, protentions, and expectations investigated in his lectures on The Phenomenology of Interna/ Time Consciousness".
75
