Putem afirma, încercând să aducem mai multă claritate, că există înfenomenologia cu finalitate etică a lui Levinas următorul lanţ de relaţii:întâlnirea, privirea chipul celuilalt - bulversare a eului - dezvăluirea sineluineliniştii, al responsabilităţii - datoria infinită pentru semen, ,,supunerea" euluisemenului - conştientizarea acestei datorii odată cu apariţia terţului -
dezvoltarea eticii ca domeniu, şi de aici a justiţiei cu încercările ( din domeniulrostitului, al discursului care presupune vizare, cunoaştere) sale teoretice destabilire a păcii.
Deşi Levinas aşează la baza eticii întâlnirea chipului semenului şirăspunsul celui care îl întâlneşte, totuşi el nu afirmă decât că răspunsul trebuiesă fie responsabil. Însă, ţinând cont de ambiguitatea chipului, de faptul că, îngoliciunea sa, chipul nu anunţă doar pacea - el poate fi şi ameninţător -,răspunsul responsabil ar fi, în aceste condiţii, apărarea. Într-adevăr, gânditorulfrancez lasă deschisă problema, din moment ce nu specifică semnificaţia
„răspunsului responsabil". Oricum, rămâne de reţinut ideea că experienţachipului este „originară" ( dar nu în sensul unei construcţii realizată prin seriidiferite de vizări) şi neasimilabilă. Apelul lansat de chipul semenului este prereflexiv, anterior oricărui cod moral. Mai degrabă este vorba despre o „locuire"
a lui acelaşi de către celălalt şi o supunere. Relaţia faţă în faţă nu este tratată deLevinas ca o relaţie între două fiinţe - ceea ce ar însemna pentru el să reducă
relaţia etică la una de tip ontologic. Se poate vorbi şi despre o abordare
antropologică.
Strălucirea urmei [infinitului] este enigmatică, adică echivocă şi într-un alt sens, care o distinge de faptul de a apărea al fenomenului. Ea nu ar putea servi drept punct de plecare pentru o demonstraţie care ar fi condus-o în mod inevitabil în imanenţă şi esenţă. Urma se conturează şi se şterge în chip, asemenea echivocului unei rostiri, şi modulează astfel modalitatea însăşi a Transcendentului. Aşadar, nu putem adulmeca urmele Infinitului aidoma unui vânător ce îşi urmăreşte vânatul. Urma lăsată de Infinit nu este restul unei prezenţe; însăşi strălucirea ei este ambiguă 187.
Problema prezentată de fiecare dată - şi căreia chiar gânditorul francezîncearcă să-i găsească o soluţie - este aceea a modului în care reacţionează unom care îl întâlneşte pe un altul. Dar Levinas pune această întrebare ca şi cândar fi vorba despre prima întâlnire din viaţă cu un semen, întâlnire a căreireminiscenţă o purtăm întreaga existenţă şi ne marchează. Dincolo de abordărileetică, religioasă, fenomenologică iese în evidenţă importanţa întrebării sale: cesimte un om înaintea „chipului" altuia? Cum este posibilă „socialitatea"?
Răspunsul filosofului la această întrebare trece prin fenomenologie pentru ascoate în evidenţă o „răsucire" de tip etico-religios. Şi, asemenea „bulversării"
întâlnirii semenului, şi răspunsul său rămâne marcat de ambiguitate.
1 87 E. Levinas, Altfel decât afi sau dincolo de esenţă, pp. 46-47.
82
