priveşte maniera de a fi prin care Dasein-ul se raportează la moartea sa, este o
,,definiţie" a vieţii umane, ,,fapt-de-a-exista această moarte", ,,faptul-de-a-fi
întru-sfârşit" 219•
Moartea este „posibilitate a imposibilităţii" existenţei în general. Şi din moment ce nu este doar o determinare categorială a obiectului, ci o determinare a fiinţei Dasein-ului, adică un „existenţial", înseamnă că ea nu este inferioară
realităţii, ci mai „înaltă" decât aceasta, pentru că este determinare ontologică
pozitivă. În această lumină, Dasein reprezintă „putinţa-de-a-fi", ,,fiinţa posibilă", el este „livrat" propriei existenţe, este „condamnat să fie liber" şi astfel, el trebuie să asume contingenţa existenţei în care este mereu angajat.
Moartea, imposibilitate a existenţei, devine pentru Dasein o posibilitate de asumat. Iminenţa morţii - ,,putinţa cea mai proprie" 220 de a fi a Dasein-ului ca fiinţă muritoare - îl aduce pe acesta în totalitatea propriei sale fiinţe.
Heidegger afirmă că manierea de a te raporta la propria moarte este fie înfruntarea în angoasă, fie fuga de ea în sarcinile mundane, relativizarea sa, reprezentând o raportare neautentică. Moartea este văzută în cea de-a doua manieră ca ceva ce vine mai târziu dar nu acum, este redusă la deces, la ceea ce se realizează. Fugind de sensul ei, deşi avem convingerea morţii proprii, ne
,,deconectăm", considerând-o posibilitate printre altele, când este, de fapt, posibilitate privilegiată prin aceea că priveşte „posibilitatea absenţei oricărui posibil" 221 . O astfel de interpretare, susţine Heidegger, trădează o relaţie.
improprie cu moartea, de felul celei în care impersonalul „se" consolează şi linişteşte. Dar pentru a fi autentic, ,,adică pentru a fi eu însumi, este necesar să
afirm posibilitatea morţii ca a mea şi ca posibilă în fiecare moment" 222.
Nici sinuciderea nu este realizare a morţii (de nerealizat), ci doar provocare a decesului, tratare de sine ca pe un ustensil, sustragere a propriului fapt-de-a-muri, care nu poate fi asumat decât existând. Aşa cum Platon a arătat împotriva lui Parmenide că, ,,într-un anumit fel, nefiinţa este", Heidegger vorbeşte despre „faptul-de-a-exista-moartea" prin Dasein: acesta este
„locţiitorul nimicului" în care se găseşte reţinut şi pe care nu-l poate face să
survină. Revenind la maniera asumării morţii, Heidegger vorbeşte despre „premergere" 223 în posibilitatea morţii: comportamentul autentic al Dasein-ului faţă
