degrabă starea afectivă de a fi expus morţii; aceasta deschide legătura către altul ca altul, în afara oricărui alt interes.
La E. Levinas „scandalul" morţii este în mod special legat de ceea ce înseamnă chipul celuilalt. Bulversarea eului are loc, deci, înainte de a participa la evenimentul înmormântării. Moartea este „luptă între discurs şi negarea acestuia" 249, exemplificată în mod special prin dialogul Phaidon, unde este descrisă moartea lui Socrate. Sensul morţii nu se mărgineşte la aneantizare, la
alternativa a fi - a nu fi. Este ambiguitate, enigmă, indeterminare, se pune ca o problemă, moartea este „criză". Ca eveniment, moartea reprezintă numai un moment, iar contrapartea sa, nevăzutul icebergului este întrebarea, nu conştiinţa sau comprehensiunea. A vând în vedere filosofia alterităţii a lui Levinas, Derrida afirmă - în The Work of Mourning, o lucrare referitoare la raportul dintre prietenie şi moarte, doliu250, memorie - că durerea doliului are ca principală
sursă interiorizarea privirii celui decedat, privire care ne face responsabili înaintea sa, iar răspunsul este comparabil cu cel faţă de un imperativ categoric.
În raportul dintre moartea proprie şi moartea semenului, Levinas arată
că nu avem de-a face cu un raport de subordonare şi de înţelegere a celei din urmă plecând de la aprioricul primei. Între ele nu există, de fapt, o relaţie de incluziune sau de reducere. Relaţia cu „moartea mea" rezumată la înţelegerea neantului şi descrisă ca angoasă presupune . păstrarea identităţii lui Acelaşi, gândire după propria măsură, apriorism. Dimpotrivă, faptul de a fi afectat de moarte - ca moarte a semenului - este „afectivitate, pasivitate, afectare prin nemăsură, afectare a prezentului de către ne-prezent, a posteriori mai vechi decât orice a priori, diacronie imemorială ce nu poate fi redusă la experienţă" 251.
Expresia paradoxală „a posteriori mai vechi decât orice a priori"
semnifică bulversarea propriei măsuri a structurii Eului care este pus faţă în faţă
cu „ne-măsura", cu infinitatea celuilalt pe cale să amuţească în moarte. De aceea, afectarea sa de faptul de a muri al semenului reprezintă „diacronia imemorială", adică depăşirea oricărei înţelegeri a morţii ca sfârşit, ca experienţă, şi deschiderea identităţii sale printr-un semn de întrebare. Aceasta face ca afectarea de către moarte să fie mai intimă decât orice intimitate, ,,până
la fisiune", scandalizând eul, făcând o breşă în el.
249 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 34.
250 Un rezumat al acestei lucrări apare în articolul lui Michael Naas, ,,History's remains: of memory, mourning ant the event", în Research in Phenomenology, Voi. 33, Leiden: Koninklijke Brill NV, 2003, pp. 75-96. Despre interiorizarea privirii celui decedat, vezi în special p. 79: "In The Work of Mourning, Derrida continues his long meditation on the nature of the other and the gaze of the other from Husserl to Levinas by suggesting that mourning has to do with incorporating not just the deceased, but their gaze, a gaze that makes us responsible before the deceased and that can be responded to only as a kind of absolute imperative".
25 1 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 35.
106
