„totalizatoare", pentru care eul este fundament al oricărui act, făcând din celălalt un analogon al său? Totuşi, putem observa în acest punct un echilibru între cele două perspective. Refuzând aportul eu-lui în problema responsabilităţii, mai precis, trecând toată importanţa deschiderii eticii pe seama celuilalt, Emmanuel Levinas a înţeles probabil că ar cădea într-o capcană asemănătoare celei în care au căzut adepţii „tabulei rasa". Putem vorbi, deci, despre o predispoziţie a eului către responsabilitate cu atât mai mult cu cât ne vine în ajutor metafora maternităţii, prin care înţelegem că nimeni nu şi-a planificat naşterea şi nici întreaga constituţie a sinelui.
Poate de aceea vorbeşte Levinas despre o anterioritate a responsabilităţii. Dar acest lucru nu duce la o considerare a sinelui ca fundament pentru alteritate, ca punct de iradiere a „lumii". ,,An-arhia", bulversarea pe care o produce suferinţa243 celuilalt ( despre care gânditorul scrie în repetate rânduri în opera sa) poate fi înţeleasă ca o sciziune în eu, ce face posibilă dezvăluirea
responsabilităţii. În acest sens Levinas se distanţează de întemeietorul fenomenologiei, accentuând importanţa orizontului etic.
Metoda fenomenologică, având în centru (în cazul lui Levinas) analiza actului de a întâlni chipul celuilalt, îl dezvăluie pe om şi îi arată punctul arhimedic - responsabilitatea. Fenomenologia şi etica se întâlnesc în atenţia acordată chipului ca loc de „manifestare" şi de interpretare. Reversul chipului
uman este chiar chipul umanităţii - responsabilitatea. La această înţelegere duce, în cele din urmă, filosofia lui Emmanuel Levinas.
11.3.3. Moartea semenului şi moartea proprie
Altul care solicită răspuns îmi este încredinţat. Moartea sa produce o afectare chiar în identitatea eului responsabil, o identitate nonsubstanţială: ,,în asta constă faptul că sunt afectat de moartea semenului, şi asta este relaţia mea cu moartea sa. În această relaţie, ea este deferenţa mea faţă de cineva care nu mai răspunde, ea este deja o culpabilitate - o culpabilitate de supravieţuitor" 244.
Dacă identitatea lui Acelaşi cu sine ar fi sursa oricărui sens, atunci moartea semenului - afirmă Levinas împotriva lui Heidegger - nu ar afecta profund identitatea monolitică a Eului: ,,Faptul de a muri, ca fapt de a muri al celuilalt, îmi afectează identitatea de Eu, îmbracă sens în ruperea sa de Acelaşi ( .. . ) în Eul meu. Drept pentru care, relaţia mea cu moartea semenului nu este 243 Paul Davîes, "Sîncerîty and the End of Theodîcy: Three Remarks on Levînas and Kant", în Research in Phenomenology, Voi. 28, Leîden: Konînklîjke Brîll NV, 1998, p.
135: "More than anythîng else ît îs sufferîng that wîth îts exemplary phenomenology brings us straînght to the heart of what we now take to be Levînas' own project. For sufferîng to be thought or described qua sufferîng, ît must be thought or described în its senselessness, as what everywhere and always resists beîng gîven a meaning or context".
244 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 32.
104
