adică fără a fi o punere a problemei plecând de la credinţele şi reprezentările conştiinţei: ,,Întrebarea pe care o ridică neantul morţii este pur semn de întrebare. Semn de întrebare şi atât ( ... ) nu este o modificare doxică oarecare; ea aparţine unui strat al psihismului mai adânc decât conştiinţa, ea este de domeniul unui eveniment unde evenimentul se frânge - şi tocmai aici trebuie să
începem să căutăm timpul" 239.
Subiectul nu se poate exprima nici prin sine însuşi (în sensul că nu poate fi vorba de un Eu fără chip), dar nici pentru sine, înainte de a se raporta în actul exprimării la infinitatea celuilalt. Celălalt este deja „acolo", în exprimare.
Chipul (spre deosebire de Eu) are sens „nu prin relaţiile sale, ci plecând de la el însuşi, şi aceasta înseamnă expresie" 240. În expresie, comunicarea şi comunicatul se confundă, nu iau formele separate ale discursului. Moartea, în schimb, face dintr-un chip o mască, este transformare a expresivului, a locului de manifestare în ceea ce este tem, ridicând astfel podul relaţiei cu alte infinităţi-Tu. Viaţa umană este arătare, asociere. Doar în chipul241 nereificat „se arată evidenţa" cuiva - sufletul. Aşadar chipul este locul de manifestare, ?Ste
fenomenologie a sufletului, aspect ce face ca acesta să nu fie o închidere de genul celei a substanţei.
Înainte de orice facticitate, chipul se plasează sub responsabilitatea celui din faţa sa. Unicitatea dobândită de persoană - din perspectiva lui Levinas - nu provine din închiderea sa ( ca raport cu lumea în care centrul este în orice parte eul), ci din „prinderea" de către altul în orizontul responsabilităţii. Durerea morţii altuia nu este explicabilă prin durerea faţă de propria moarte presimţită în identitatea mea substanţială (aşa cum afirmă mai sus Heidegger, pentru care
Dasein-ul este identic cu sine numai în moarte242); ea provine din afectarea în identitatea de eu responsabil.
Deşi celălalt, încredinţându-mi-se, îmi deschide calea responsabilităţii absolute, identitatea mea nonsubstanţială conţine deja o responsabilitate care aştepta să fie adusă în prezenţă. Această responsabilitate ca predispoziţie a eului care aşteaptă să fie actualizată de chipul celuilalt ar putea fi interpretată ca reprezentând punctul de apropiere dintre Levinas şi Husserl, întrucât responsabilitatea este constitutivă eului pur şi, în acelaşi timp, ea depăşeşte autoreferenţialitatea de tip egologic.
239 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 161.
240 E. Levinas, Liberte et commandement, p. 41: «Le visage a un sens, non pas par ses relations, mais a partir de lui-meme, et c'est cela, l'expression».
241 E. Levinas, Între noi. lncercare de a-l gândi pe celălalt, p. 232: ,,numesc faţă ceea ce, din celălalt, priveşte eul - mă priveşte - amintind, din spatele conţinutului ce se arată
în portretul său, abandonul, lipsa de apărare şi mortalitatea sa, iar apelul său la străvechea mea responsabilitate, ca şi cum ar fi singur pe lume - iubire.
242 M. Haar, Heidegger şi esenţa omului, p. 38: ,,eu sunt ceea ce sunt, sunt identic cu mine numai în moarte, şi deci moartea mă precedă întotdeauna ca timp deschis în care încă nu sunt, dar în care am de a fi".
103
