Dacă ţinem cont de cuvintele gânditorului francez, anume că „fiinţa care se prezintă în expresie ne introduce deja în societate" 252, putem deduce că
moartea ca moarte a chipului, a expresiei ar fi, dimpotrivă, scoatere din societate. Şi aşa cum sensul chipului apare prin el însuşi şi ne porunceşte înainte de orice discurs, ieşirea din societate vine neanunţat şi ne cutremură prin sine însăşi - fără mijlocirea realizată de conştiinţa fiinţei-întru-moarte (sintagmă ce marchează înstăpânirea253 morţii asupra întregii existenţe umane).
Relaţia cu moartea nu este viziune a fiinţei sau a neantului, omenescul nu are ca pârghie intenţionalitatea, iar esenţa omului nu se reduce la conservarea fiinţei sale; dimpotrivă, este „dezinteresare şi rămas bun". Aici dezinteresarea are semnificaţia unei condiţii a intersubiectivităţii, a posibilităţii dialogului, a adaptării „măsurii" la altul, fără a fi prin aceasta cameleonism sau relativizare.
Ea priveşte capacitatea de· recunoaştere a celuilalt diferit de tine şi desprindere de unica înţelegere a lumii. Deşi vorbeşte despre o afectivitate fără
intenţionalitate, Levinas nu o asimilează inerţiei stării sensibile a empirismului senzualist. Emoţia în faţa morţii este o nelinişte, o „ne-stare nestatică" 254, în care se pune o întrebare de neconvertit în răspuns sau o nelinişte în care singurul răspuns al celui ce chestionează poate fi doar responsabilitatea. Prin întrebare devine posibilă relaţia celui ce întreabă cu infinitul celuilalt.
Timpul reprezintă pentru Levinas prototipul relaţiei dintre Acelaşi şi Celălalt: ,,Timpul este acest Celălalt-în-Acelaşi şi totodată acel Celălalt care nu poate fi împreună cu Acelaşi, nu poate fi sincron. Timpul ar fi deci nelinişte a lui Acelaşi prin Celălalt, fără ca Acelaşi să poată vreodată să-l cuprindă pe Celălalt, să-l înglobeze" 255• Eul nu poate fi gândit nici ca lucru identificat, ca esenţă dată, nici ca identificare în reflectarea asupra lui însuşi, ca o construcţie în jurul unui centru care asimilează orice diferenţă (aşadar şi pe Celălalt), ştergându-i caracterul şi reducând-o la totalitatea formată. Levinas doreşte să
elibereze eul de mărginirea oricărui concept şi să-l plaseze în unicitate numai în măsura în care aceasta înseamnă răspuns şi responsabilitate de la care el nu se poate sustrage. Identitatea Eului se întemeiază pe imposibilitatea de a fi înlocuit în cadrul datoriei „dincolo de orice datorie" şi, de asemenea, pe imposibilitatea dezminţirii îndatoririi prin asumare. Filosoful vorbeşte despre „un eu însumi ce are un sens în pofida morţii şi care deschide, împotriva ontologiei morţii, o ordine în care este posibil ca moartea să nu fie recunoscută" 256•
252 E. Levinas, Liberte et commandement, p. 42: «L'etre qui se presente dans l'expression nous engage deja dans la societe».
253 M. Haar, Heidegger.şi esenţa omului, p. 39: ,,Dar cum fiinţa-întru-sfârşit este un proiect, moartea este şi un nume pentru existenţa însăşi. ( .. . ) Faptul-de-a-fi-în-lume devine un sinonim al morţii, şi viceversa. În acest fel, toţi existenţialii devin alte nume pentru a desemna moartea".
254 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 37.
255 Ibidem, p. 40.
256 E. Levinas, Altfel decât afi sau dincolo de esenţă, p. 240.
107
