Se poate observa din refuzul terminologiei heideggeriene de către Levinas poziţia perspectivei sale privitor la raportul Eu-Celălalt, Eu-moarte.
Dacă pentru Heidegger raportarea autentică la moarte presupune asumare a ei, eliberare de orice încercare de a o relativiza (prin comparaţie cu discursul metafizic, unde ea este mereu depăşită sau ocolită), Levinas refuză reducerea acestui raport la un act de conştientizare. Pe de altă parte, asumarea datoriei
faţă de Celălalt este considerată de către gânditorul francez o eschivare de la
îndatorire, din moment ce asumarea pleacă de la premisa unei transformări a îndatoririi într-un act, cu riscul devalorizării responsabilităţii faţă de Celălalt infinit. Cu alte cuvinte, în asumare ai atâta responsabilitate câtă alegi să îţi asumi. ,,Obligaţia inevitabilă" nu poate înlocui îndatorirea pentru că prima este limitată; ea devine „suficienţă şi instituţie" dacă eul face orice efort să se sustragă riscului non-sensului, al arbitrariului, al unei „nebunii".
Perspectiva lui Heidegger referitoare la înfruntarea şi asumarea morţii printr-o alegere liberă este legată de vechea înţelegere a eroismului ca act al
„supremei lucidităţi şi al supremei virilităţi" 257, ca act al stăpânirii şi puterii. Pe de altă parte, moartea celuilalt mă afectează întrucât reînvie ideea propriei258
mortalităţi, angoasa, care nu este teama de ceva determinat, ci pentru ceva
nedeterminat - Nimicul ca o contrapondere a tot ce înseamnă viaţă, ca posibilitatea imposibilităţii.
Dar, această posibilitate a imposibilităţii este cea mai proprie pentru că
în ea se revelează Dasein-ului întreaga fiinţare ca fiinţare: ,,Da-sein înseamnă: stare-de-menţinere în Nimic. ( .. . ) Dacă prin chiar temeiul esenţei lui, Dasein-ul
nu ar transcende, adică dacă nu s-ar menţine dinainte în Nimic, atunci el nu s-ar putea raporta nicicând la ceva de ordinul fiinţării, deci nici la el însuşi. ( ... ) Nimicul este ceea ce face cu putinţă starea-de-revelare a fiinţării ca fiinţare pentru Dasein-ul uman. Nimicul nu este cel care oferă termenul opus fiinţării, ci el ţine în chip originar de esenţa însăşi" 259.
În schimb, pentru Levinas, fenomenul suferinţei şi al înfruntării morţii reprezintă260 mai puţin un act de stăpânire de sine, cât mai degrabă acceptarea faptului că posibilul (referindu-se la ceea ce înseamnă siguranţa şi comoditatea existenţei umane) poate să nu mai fie posibil. În scrierile mai târzii ( cum ar fi
Moartea şi timpul, editare a unui curs din 1 97 5), Levinas susţine că moartea celuilalt mă afectează pentru că el nu mai răspunde întrebării mele.
Gratuitatea responsabilităţii faţă de semen este posibilă şi pentru că cel responsabil sesizează potenţialul de absurditate al morţii proprii, care nu vine să
257 E. Levinas, Time and the Other, p. 70: ,,supreme lucidity and supreme virility".
258 M. Heidegger, Fiinţă şi timp, p. 319: ,,Moartea [celuilalt] se dezvăluie desigur ca pierdere, însă mai degrabă ca o pierdere pe care o resimt cei rămaşi în viaţă".
259 M. Heidegger, cap. ,,Ce este metafizica?", în Repere pe drumul gândirii, 1988, Bucureşti: Editura Politică, p. 44.
260 În scrierile din tinereţe cum ar fi Time and the Other - ediţia tradusă în engleză
(1987) a lucrării Temps et l 'Autres, apărută pentru prima dată în 1948, în colecţia Le Chois-le monde-l 'existence, Paris: Arthaud.
108
