Fiinţa care se prezintă eului cunoaşterii i se oferă acestuia după măsura
„gândirii gânditoare", iar transcendenţa îşi pierde statutul încă din momentul existenţei unei aşteptări din partea subiectului cunoscător. Transcendenţa este inclusă în satisfacţia posesiei. În acest sens interpretează Levinas conceptul husserlian de corelaţie dintre gândire şi lume. ,,Fenomenul" ar reprezenta astfel existenţa unui acord, în cadrul actului de „captare", între conceptibil şi cel care concepe. Dar acea captare proprie actului cunoaşterii - de la formele percepţiei şi reprezentării până la cele mai împlinite - se referă la satisfacerea măsurii actului vizării. Prin urmare, conform acestei interpretări, în fenomenologia husserliană spiritul reprezintă ordinea lucrurilor, iar gândirea este culegerea şi aranjarea lor. Acordul şi unitatea cunoaşterii se realizează în adevăr. Cele două
calităţi se regăsesc şi în recurgerea gândirii la cuvinte - ,,semne pe care ea şi le dă sieşi fără a vorbi cu cineva"265.
În filosofia lui ego cogito, gândirea - în activitatea sa de strângere laolaltă - recurge la cuvinte atunci când are nevoie de o prezenţă a
conceptibilului, a unui semnificant. În această ipostază, limbajul reprezintă doar instrumentul gândirii, iar faptul că nu există gândire fără limbaj nu semnifică
altceva decât necesitatea unui discurs interior. Este necesară scindarea gândirii pentru a se interoga şi a-şi răspunde, dar unitatea ei se reface. Dialectica termenilor ce trimit la termeni contrari înseamnă constituirea unui dialog al sufletului cu el însuşi, o prezentare266 a fiinţei în limbaj. Nici chiar dialogul dintre două gândiri nu reprezintă un dialog autentic, un dialog al diferiţilor, pentru că fiind subordonat cunoaşterii, acest dialog se reduce la o încercare din partea interlocutorilor de a pătrunde fiecare în gândirea celuilalt, de a coincide în unitatea raţiunii. Ori, în opinia lui Maurice Merleau-Ponty este necesar „ca reflecţia să ofere cumva nereflectatul deoarece în acest caz nu am avea un termen opus ei şi reflecţia nu ar mai deveni o problemă pentru noi"267. Trebuie, de asemenea - susţine acelaşi autor - ca experienţa să îmi ofere în vreun fel acces la celălalt, pentru că altfel nici măcar nu aş vorbi despre singurătate, nici nu aş putea să declar că celălalt este inaccesibil.
Fiind una şi nelăsând nimic în afara ei, raţiunea este asemenea tăcerii discursului interior. De fapt, interogaţiile şi răspunsurile dintre două conştiinţe sunt reproduceri sau „puneri în scenă"268 ale întrebărilor şi răspunsurilor unui dialog al sufletului cu sine. Acest schimb de idei va deveni, în cele din urmă, un singur suflet, o sigură conştiinţă, raţiunea ca autentică viaţă interioară. În 265 Ibidem, p. 215.
266 James Risser, "In the shadow of Hegel: Infinite dialogue in Gadamer's hermeneutics", în Research in Phenomenology, Vol. 32, Leiden: Koninklijke Brill NV, 2002, p. 95: "The infinite dialogue is a dialogue of being 's own presenting otherwise.
This presenting, this coming iuto language - 'being that can be understood is language'
- does not mean that a second being is acquired: first the thing, then second the thing in language".
267 M. Merleau-Ponty, Fenomenologia percepţiei, 1999, Oradea: Aion, p. 423.
268 E. Levinas, Când Dumnezeu devine idee, p. 216.
110
