această înţelegere, dialogul doar face raţiunea să se audă, să-şi asculte propria desfăşurare. Unitatea (,,sociabilitatea") conştiinţelor multiple intrate în aceeaşi gândire suprimă alteritatea lor reciprocă. Tocmai un astfel de dialog - afirmă
Levinas - este chemat să oprească violenţa şi să instaureze pacea în lume; dar însăşi chemarea interlocutorilor la raţiune şi suprimarea diferiţilor în coincidenţă este sursa violenţei şi a dominaţiei269•
Ceea ce pare să reproşeze Levinas umanismului occidental este faptul că nu este îndeajuns de uman. În acest context, al dialogului supus cunoaşterii, oamenii dispun de toate tentaţiile retoricii înşelătoare, ale propagandei şi publicităţii. În schimb, ,,etica, grija purtată fiinţei alteia-decât-sieşi, nonindiferenţa faţă de moartea celuilalt şi, în acelaşi timp, posibilitatea de a muri pentru celălalt, şansă a sfinţeniei" 270 fracturează încăpăţânarea lui a fi, inaugurând ordinul umanului, al graţiei şi al sacrificiului.
Gânditorul francez nu neagă importanţa societăţii, a politicii şi a instituţiilor care, odată cu apariţia terţului, devin absolut necesare şi provin din nevoia de a compara şi din dorinţa de justiţie, dar susţine că însăşi pacea prin raţiune este posibilă doar datorită non-indiferenţei faţă de celălalt om, datorită
întâlnirii cu altul ca altul într-un dialog anterior raţiunii.
JIJ.2. Dialogul şi transcendenţa celuilalt
Levinas susţine că filosofia contemporană a dialogului, reprezentată de Martin Buber, Franz Rosenzveig şi Gabriel Marcel, pune accentul pe altă
dimensiune a sensului care se întrevede în limbaj (vom vedea însă până la ce punct Levinas consimte la noua perspectivă). Aceasta este relaţia interumană, sociabilitatea originară care apare în dialog. Realizarea în limbaj a sociabilităţii autentice, semnificând prin ea însăşi, nu reprezintă compensarea unei unităţi pierdute a gândirii.
În cadrul noii perspective, sociabilitatea limbajului nu se mai reduce la schimbul de cunoştinţe care se uneşte la nivelul unei inteligibilităţi universale, ci raportul între fiinţele intrate în dialog are sens în interpelarea unui Tu de către Eu. Astfel, pentru Martin Buber, cuvântul fundamental Eu-Tu este principiul oricărui dialog. Pentru acest reprezentant al personalismului „orice viaţă
adevărată este întâlnire" 271, existenţa umană este dialogică, nu monologică. Tu este opus lui Acela. În timp ce primul este omul real în came şi oase, cel de-al doilea este omul ficţiunilor, al fetişului. De aici şi două concepte opuse: Eu-Tu, anterior lui Eu, se referă la o legătură naturală272 şi Eu-Acela, posterior lui Eu 269 Ibidem, p. 217: ,,Avem astfel o estompare în faţa adevărului, dar şi o putere de dominaţie şi o putere de �icleşug: o cunoaştere a celuilalt ca obiect înaintea oricărei sociabilităţi, însă, din acest moment, şi o putere dobândită asupra lui ca asupra unui lucru".
270 E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 215.
271 M. Buber, Eu şi tu, 1992, Bucureşti: Humanitas, p. 38.
272 Ibidem, p. 44: ,,La început este relaţia".
111
