se opună unei construcţii a eului (cum ar, spre exemplu o idee, un proiect) -
opunere ce ar duce la consolidarea importanţei şi valorii sale. Dimpotrivă, moartea poate veni oricând, banal, inutil, afirmă261 Levinas, referindu-se probabil şi la milioanele de evrei a căror moarte în lagărele naziste a fost absurdă prin gratuitatea ei, ţinând cont de faptul că ei nu au fost ucişi pentru o cauză la care ţineau, ci pur şi simplu pentru că aparţineau unei rase diferite.
Traumatismul morţii celuilalt nu provine de la angoasa propriei morţi, ci de la inexpresivitatea chipului aproapelui, iar întrebarea în care suntem aruncaţi reprezintă o trecere în plan etic.
Intriga unicităţii eului constă în non-sensul morţii, în necunoaşterea ei.
Prin întrebarea fără posibilitate de răspuns pe care ne-o deschide, moartea reprezintă în timpul nostru o „modalitate a relaţiei cu lumea de dincolo a fiinţei" 262.
III. Dialogul şi transcendenţa
Levinas afirmă263 că valoarea pe care anumiţi gânditori - în special Martin Buber şi Franz Rosenzveig, în Germania, şi Gabriel Marcel, în Franţa -
o asociază noţiunii şi practicii dialogului, reflectă o nouă orientare a ideii pe care societatea occidentală a adoptat-o despre esenţa raţionalului şi a spiritului, ca urmare a experienţei celor două războaie mondiale.
IILJ. Dialogul imanenţei în filosofia eului cugetător
Pentru tradiţia filosofică europeană, esenţa spiritului este concepută ca formă de cunoaştere. Totul se uneşte în conştiinţa de sine; enigmele inconştientului şi trăirile sunt convertite, sub numele de „experienţă", în modalităţi ale cunoaşterii: contemplare, voinţă, afectivitate, sensibilitate, intelect, conştiinţă de sine. Chiar şi relaţiile cu aproapele şi cu Dumnezeu pot fi catalogate, în cadrul vechii concepţii, drept „experienţe" colective şi religioase.
Această cunoaştere implicită justifică utilizarea termenului cogito, care exprimă
unitatea eului suficient în cunoaşterea sa. Ca învăţare, gândirea presupune o captare şi o posesie a ceea ce este învăţat. Astfel, exterioritatea şi alteritatea sinelui sunt reluate în cadrul imanenţei: ,,Nu învăţăm decât ceea ce cunoaştem deja şi ceea ce se inserează în interioritatea gândirii în chip de amintire evocabilă, re-prezentabilă" 264•
261 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 166: ,,Tocmai mortalitatea mea, condamnarea mea la moarte, timpul meu în ceasul morţii, moartea mea care nu este posibilitate a imposibilităţii, ci pur rapt, tocmai aceasta constituie absurditatea care face cu putinţă
gratuitatea responsabilităţii mele faţă de semen".
262 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 42.
263 E. Levinas, Când Dumnezeu devine idee, p. 2 1 1 .
264 Ibidem, p. 213.
1 09
