cădem în capcana de a crede că sentimentele produc viaţa personală: ,,În realitatea trăită nu există nici o unitate a Fiintei. Realitatea constă doar în acţiune ( . .. ) Eul unificat şi Tu-ul nelimitat" 277. Gânditorul german descrie iubirea în termeni asemănători: ,,iubirea nu este prinsă de Eu, astfel încât să-i fie doar un «conţinut», un obiect al ei; ea este între Eu şi Tu" 278•
În noua filosofie a dialogului, faptul de a interpela celălalt om ca „tu"
nu depinde de o experienţă prealabilă a celuilalt. Aşadar, dialogul nu este experienţa conjuncţiei dintre oameni care îşi vorbesc, iar „sociabilitatea dialogului nu este o cunoaştere a sociabilităţii" 279• Eveniment al spiritului, dialogul este pentru Buber cel puţin tot atât de vechi precum gândirea. Pentru Gabriel Marcel, a-l numi pe Dumnezeu - Eul absolut, etern, invizibil care invocă eul tău - la persoana a treia ar însemna să îl pierzi280. De aceea, numai în dialogul Eu-Tu, nesupus cunoaşterii, transcendenţa se poate deschide.
Paradoxul dialogului constă în faptul că în el se află deopotrivă o distanţă
absolută (ţinând de enigma inexprimabilă a intimităţii fiecăruia) şi relaţia imediată a întâlnirii în exprimare, întâlnire ce transcende această distanţă fără a o suprima sau îngloba. Acest mod de a accede la altul, diferit de cunoaştere, este apropierea (proximitatea - în limbaj levinasian) de celălalt.
Distanţa absolută dintre Eu şi Tu nu trebuie gândită într-o modalitate logicistă prin noţiunea formală de distanţă între termeni oarecare. De fapt, alteritatea absolută semnifică diferenţa şi raportul dintre interlocutorii concreţi faţă de care termenii reprezintă doar o abstracţie ulterioară; relaţia dialogului este mai veche decât orice diferenţă dintre termenii aflaţi în relaţie. De aceea Eu-Tu formează pentru Buber un concept, neputând fi vorba de un şi între ei, pentru că atunci ar fi cuprinşi într-un ansamblu. Tocmai pentru că Tu este absolut altul decât Eu poate exista dialog autentic. Spiritul definit prin transcendenţă în filosofia dialogului apare ca eveniment al sociabilităţii la care se referă deja orice efort de exprimare, orice dorinţă de a comunica un conţinut ideatic. Discursul interior al lui cogito, însăşi cunoaşterea, conştiinţa şi simbolismul lingvistic presupun un dialog cu celălalt diferit de sine însuşi, un dialog originar şi prealabil, un limbaj înainte de limbaj.
În relaţia dialogului în care are loc întâlnirea apare un „surplus sau un
mai bine al unui dincolo de sine, surplusul şi mai binele proximităţii aproapelui,
«mai bună» decât coincidenţa cu sine, şi aceasta în ciuda sau din cauza diferenţei care le separă" 281 • Acel „mai bine" nu se referă la o inserţie 277 M. Buber, op. cit., p. 1 17.
278 Ibidem, p. 4 1 .
279 E . Levinas, Când Dumnezeu devine idee, p . 221.
280 Gabriel Marcel, Jurnal metafizic, 1995, Timişoara: Amarcord, 268: ,,o judecată cu referire la el nu se referă la Dumnezeu, ci la o gândire finită şi imaginată".
281 E. Levinas, Când Dumnezeu devine idee, p. 225.
113
