1.3.1. Intenţionalitate şi intersubiectivitate
Universul raportării umane este el însuşi structurat intenţional: odeschidere spre ceea ce nu este, o trimitere dincolo de planul percepţiei sale.
Fenomenologic, intenţia reprezintă altceva decât actul psihic: este structuramodului de a fi a celui care se orientează spre ceva interior sau exterior. Ceea ceeste vizat printr-o intenţie se numeşte obiect intenţional; nu se poate vorbidespre intenţionalitate fără obiect. Între cele două se creează un plan numit sens
intenţional, într-un plan mai larg numit orizont de obiectualitate. Datorită
intenţionalităţii conştiinţei, eul nu mai este o monadă închisă aşa cum se ajungeîn cazul · teoriei lui Descartes prin garantarea adevărului numai pentrupropoziţiile care privesc subiectul gânditor. Astfel, dacă esenţa subiectului oreprezintă subiectualitatea, esenţa subiectivităţii este intersubiectivitatea.
Cum ajunge subiectul la constatarea acestui adevăr, anume că
intenţionalitatea reprezintă caracteristica oricărei conştiinţe? În experienţasenzorială concretă a privirii unui măr înflorit, spre exemplu, aplicarea epocheului presupune evitarea oricărei teorii fizice, chimice, psihologice vizavi decunoaşterea pe care o oferă actul vizual, dar şi a propriei opinii naturale, potrivitcăreia mărul este un obiect existent între multe altele. Se renunţă astfel şi laatitudinea necritică, mundană despre existenţa corpurilor care mă înconjoară şidespre propria existenţă ca fiinţă psiho-fiziologică. Această reducţie estenecesară pentru o concentrare deplină - care să evidenţieze structurilefundamentale ale acestei experienţe - către actul al cărui conţinut este mărul cafenomen pur.
Primul aspect care se revelează după adoptarea atitudinii reflexive esteacela că experienţele proprii nu sunt doar simple trăiri, ci întotdeauna trăiri a
ceva. În cazul experienţei amintite, observăm că aceasta este „orientată" cătremăr; văzând mărul, am o conştiinţă a mărului. Husserl numeşte intenţionalitate
caracterul trăirilor de a fi orientate. De aici conceptele de intentum şi intentio.
Primul denumeşte „obiectul" spre care este orientată conştiinţa, în timp ce aldoilea denumeşte conştiinţa a ceva. Intenţionalitatea ca întreg cuprinde atât
intentum (cogitatum) cât şi intentio (cogito sau cogitatio), care sunt elemente aleacestei construcţii. Aceasta duce la utilizarea cuvântului „fenomen" în două
modalităţi. Vorbind despre fenomenul mărului înflorit, ne putem referi la trăireapersonală a mărului ( cogito ), dar şi la mărul însuşi ca obiect al trăirii 13
