Reducţia transcendentală îl găseşte deja acolo, în eu, pe alter ego al cărui sens este explicat plecând de la constituirea sa, adică de la sintezele de concordanţă
corespunzătoare, în care orice caracteristică se prezintă întotdeauna ca o unitate a unei multiplicităţi de moduri de apariţie ce se succed.
Deşi acordă întâietate absolută eticii, filosoful francez lasă să se înţeleagă faptul că politica nu este mai puţin necesară, pentru că raportarea la chipul celuilalt nu este niciodată o cameră închisă. Întotdeauna există un terţ -
toţi ceilalţi oameni care ne înconjoară. Justiţia şi organizarea politică sunt justificate tocmai în numele responsabilităţii pentru fiecare298 dintre cei doi (celălalt şi terţul, care este tot un semen), aceasta însemnând că mă priveşte şi relaţia dintre ei, în care există posibilitatea injustiţiei. Dar dacă reţine de la greci o formă de socialitate întemeiată pe unitate, ordine, totalitate şi imanenţă, Levinas doreşte să facă dreptate unei dimensiuni a relaţiei sociale mai originale, condiţie indispensabilă a primei. Critica adresată instituţiilor sociale nu trebuie interpretată ca fiind fondată pe apărarea drepturilor individuale împotriva universalităţii legii.
Instituţiile sunt absolut necesare pentru garantarea păcii, dar ele trebuie să fie controlate de etică. Prin problemele apărute în raportul dintre sistemul social şi etică, gânditorul francez ne invită să reflectăm asupra tensiunilor dintre necesitatea egalităţii în faţa legilor impersonale şi recunoaşterea valorii relaţiei etice la care nu se poate accede prin reciprocitate şi simetrie, dintre suveranitatea politică şi porunca morală, dintre libertatea garantată de ordinea politică şi libertatea încercată prin sentimentul alegerii de către responsabilitatea pentru altul.
IV. Timpul ca diacronie
Putem vorbi - în cadrul filosofiei levinasiene - despre încercarea, plecând de la analiza pe care o face alterităţii, de a „descrie" orizonturile temporalităţii şi mortalităţii ce marchează existenţa umană. Astfel, examinând natura timpului, gânditorul francez vrea să arate că timpul nu este pur şi simplu o experienţă solitară, ci o modalitate a relaţionării cu ceilalţi: ( . . . ) intervalul de timp este deopotrivă irecuperabil, refractar la simultaneitatea prezentului, ireprezentabil, imemorial, pre-istoric.
Înaintea sintezelor aprehensiunii şi reproducerii, are loc „sinteza"
absolut pasivă a îmbătrânirii. Tocmai prin aceasta timpul se petrece.
Imemorialul nu este efectul unei slăbiciuni a memoriei, al unei 298 E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 234: ,,Eul, tocmai în calitate de responsabil faţă de celălalt şi de al treilea, nu poate să rămână indiferent la interacţiunile lor şi, din milă pentru unul, nu se poate desprinde din iubirea sa pentru celălalt. Eul, adică eu, nu se poate menţine în unicitatea incomparabilă a fiecăruia, trebuie să surprindă indivizii unui gen, trebuie să-i compare, să-i judece şi să-i condamne".
1 18
incapacităţi de a depăşi marile intervale ale timpului, de a mvia trecuturi foarte îndepărtate, ci este imposibilitatea risipirii timpului de a se strânge laolaltă în prezent: diacronia insurmontabilă a timpului, un dincolo de Rostit. Diacronia este cea care determină imemorialul: ea nu este constituită de o slăbiciune a memoriei299•
Dacă timpul ar fi numai o reluare a identicului prin recuperare în memorie a trecutului, atunci nu s-ar putea vorbi vreodată despre desprindere din orizontul fiinţei300, unde principala preocupare rămâne cea de a te păstra
„acelaşi", atitudine redată prin termenul conatus. Dar există o parte a temporalităţii care este mai importantă. Este vorba despre un irecuperabil, imemorial şi el se referă la „întârzierea" răspunsului la întrebarea şi cererea celuilalt. Este un „timp etic" ce nu poate fi reluat în reprezentare - al vinovăţiei, pornind dintr-un fundament mai adânc (responsabilitatea), de a nu fi răspuns prompt la chemarea de ajutor a semenului.
