bunătăţii originare a omului faţă de altul său, de infinit. Excelenţa democraţiei constă în · liberalismul care lasă întotdeauna deschisă „remuşcarea" justiţiei, manifestându-se prin reluarea legislaţiei niciodată încheiată. Conştiinţa failibilităţii justiţiei este semnul excelenţei etice şi al originii sale „în bunătatea de care o îndepărtează totuşi ( ... ) calculele necesare ce impun o societate multiplă, calcule care reîncep neîncetat" 295. Uitarea bunătăţii ce fundamentează
justiţia prăbuşeşte societatea într-un regim totalitar.
Legitimitatea, acel dincolo de stat, se referă la imperativul de a nu fi dată uitării unicitatea semenilor, care sunt „aproapele" înainte de a fi cetăţeni, sunt responsabili, unici şi de aceea doresc pacea şi dreptatea. Sub structura politică a instituţiilor nu trebuie să fie îngropate resursele carităţii, ceea ce gânditorul francez numeşte „suflul religios sau spiritul profetic din om".
Dificultatea constă în a păstra echilibrul în cadrul relaţiilor sociale între a recurge şi a nu recurge la judecată, cu rezerva înţelegerii faptului că „omul întradevăr om, în sensul european al termenului, născut din Greci şi din Biblie, este omul care înţelege sfinţenia ca valoare ultimă, ca valoare inatacabilă" 296.
Aceasta înseamnă recunoaşterea limitelor etice ale dreptului şi politicii, alături de necesitatea lor, limite ce au în vedere tendinţa ştergerii diferenţelor, a formalizării (juridice, administrative) prin uniformizarea cazurilor unice - sursa oricărei violenţe. De aici importanţa unei raportări la situaţia concretă, ceea ce face posibilă răsturnarea conceptelor şi apropierea continuă de bine.
Odată cu apariţia terţului şi a conştientizării responsabilităţii nelimitate se poate vorbi despre libertatea de a limita această responsabilitate:
„responsabilitatea mea faţă de toţi poate şi trebuie să se manifeste şi limitându-se. Eul poate fi chemat, în numele responsabilităţii nelimitate, să se îngrijească şi de sine. Faptul că altul, aproapele meu, este şi un terţ în raport cu un altul, care este şi el un aproape, constituie naşterea gândirii, a conştiinţei, a dreptăţii şi a filosofiei.
Responsabilitatea iniţială nelimitată, care justifică această preocupare pentru dreptate, pentru sine şi pentru filosofie, poate cădea în uitare.
În această uitare, conştiinţa este egoism pur. Dar egoismul nu este nici prim, nici ultim. ( ... ) imposibilitatea de a scăpa din faţa lui Dumnezeu ( care, cel puţin prin aceasta, nu este o valoare printre valori) zace în adâncul eului ca sine, ca pasivitate absolută" 297•
Observăm din fragmentul de mai sus că naşterea gândirii este considerată a fi constituită de apariţia unui terţ. Prin acest concept, Levinas explică apariţia raportun1or intersubiective în opoziţie cu modul husserlian de concepere, considerat a fi reducţionist. Astfel, pentru Husserl celălalt face parte a priori din conştiinţa intenţională a unui ego şi relaţia intersubiectivă este înţeleasă în mod dual, bipolar, ca relaţie între polul ego şi polul alter ego.
295 E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 235.
296 Ibidem, p. 216.
297 E. Levinas, Altfel decât afi sau dincolo de esenţă, p. 267.
117
