an-arhic, sunt cele ale dorinţei şi răbdării; ele fac dovada, în concepţia gânditorului francez, că „Acelaşi" conţine mai mult decât poate conţine.
Temele moarte, timp, celălalt formează o unitate în cadrul scrierilor lui Levinas. Astfel, sensul morţii este căutat plecând de la timp în diacronia sa, adică de la relaţia cu celălalt. Ca de fiecare dată când doreşte să îşi expună
punctul de vedere, gânditorul francez se referă în mod critic la perspectivele lui Husserl sau Heidegger asupra problemei respective. În privinţa timpului, el afirmă (în lucrarea Moartea şi timpul) că Husserl reduce trăirile la temporalitate, pe care o reduce, de asemenea, la un prezent viu - ,,flux" sau curent de calităţi sensibile. Acestea se identifică prin ordinea pe care o au în fluxul-timp. Timpul, ca o formă - de aici şi ideea de reconstituire a identităţii -, este compus din clipe, iar clipele trec asemenea lucrurilor, putând fi „reţinute" ( de la termenul husserlian· , retenţie", trecutul reţinut de fluxul conştiinţei, reluat în amintire) sau
,,pro ţinute" ( de la „protenţie", viitorul proiectat pe baza cunoaşterii dobândite).
În această înţelegere, devenirea ar fi o „constelaţie de puncte identice.
Celălalt rămâne un alt acelaşi, identic lui însuşi, discemabil din afară, în virtutea locului său în această ordine. Înţelegerea timpului ar rezida în raportul dintre un termen identic lui însuşi şi prezenţa" 304. Există, într-adevăr, o coprezenţă305 în flux, determinată de retenţie şi protenţie, o unitate ce asigură diferenţei trecutului şi viitorului stabilitatea clipei. Levinas consideră că metafora husserliană a fluxului a fost împrumutată de la fluxul conştiinţei în care
„neliniştea", ,,neodihna" timpului sunt integrate şi pierdute din vedere. Prin urmare, fluxul timpului, al conştiinţei, al realului formează un întreg pe care îl putem imagina, într-o anumită măsură, ca având trei straturi. Bineînţeles, această reprezentare nu poate reda ideea relaţionării vii între cele trei aspecte.
Pentru Levinas, însă, ,,neodihna timpului" (diacronia) înseamnă o neliniştire a lui Acelaşi de către Celălalt, care nu se identifică printr-o calitate sau manifestare şi nici nu poate fi tematizată. Aceasta pentru că neliniştea reprezintă sinele profund, nerepetat într-un fel de prezent continuu: ,,Fiind infinit, acest incalificabil ar fi imposibil de asumat. Timpul şi toate fenomenele temporale (investigaţie, întrebare, dorinţă etc.) sunt întotdeauna analizate în lipsă" 306• Nedeterminarea din aceste fenomene se caracterizează printr-un dincolo de conţinut, o relaţie cu infinitul. Dar absenţa infinitului nu este absolută şi, în investigaţie, de exemplu, are loc un raport cu nerostitul, ,,raport 304 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 154.
305 E. Husserl, Meditaţii t:arteziene, p. 108: ,,Universul trăirilor conştiinţei ce formează
conţinutul «real» al ego-ului transcendental este composibil doar în forma unitară
universală a fluxului în care se ordonează toate trăirile particulare ca trăiri care se succed în acest flux ( . . . ). O putem considera [forma unitară universală a fluxului], de asemenea, ca o lege formală a unei geneze universale, în virtutea căreia trecutul, prezentul şi viitorul se constituie şi se unesc neîncetat într-o anumită structură formală
noetic-noematică a modurilor trecătoare ale acestui flux".
306 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 157.
121
