În raportul cu insesizabilul gândirea se destramă „întotdeauna" 307. În fenomenul dorinţei, ,,întotdeauna-ul timpului" se naşte din disproporţia ( ca şi infinitul în finit) dintre dorinţă şi ceea ce este dorit, depăşind conştiinţa intenţională, echilibrul noetico-noematic. Levinas utilizează şi el frecvent cuvântul „vizare", dar îi acordă un sens etic: eul este vizat prin întrebare de către celălalt, care trimite un apel spre responsabilitatea eului, singura ce îi poate oferi o identitate acestuia.
Timpul nu este, deci, flux al conţinuturilor conştiinţei, ci răsucirea lui Acelaşi către Celălalt. Trecutul şi viitorul sunt înţelese cu totul altfel decât în abordarea husserliană - ca retenţie şi protenţie cuprinse în unitatea unui prezent al conştiinţei. De asemenea, nici maniera heideggeriană de înţelegere a trecutului şi viitorului nu este acceptată de filosoful francez, abordare în care regăsim modelul reluării sau al proiectării: ,,( .. ) proiectarea către ... (pentru viitor), revenirea la ... (pentru trecut) şi a-fi-în-preajma ... (pentru prezent)" 308•
Pentru Levinas, trecutul are sens ca imemorial al poruncii chipului, ca interval de timp irecuperabil, în faţa căruia memoria este neputincioasă. În diacronia timpului, momentul poruncii şi al întâlnirii cu aproapele nu se pot recupera prin nicio formă de reprezentare.
Nu se poate face o trimitere în trecut aşa cum ne amintim sfatul şi chipul cuiva; este vorba despre o poruncă dincolo de cuvinte şi, mai ales, de o greutate a datoriei nelimitate pentru semen. Diacronia poate fi înţeleasă ca fiind retrezirea responsabilităţii asemenea unei renaşteri care duce la fisurarea şi înlăturarea crustei protectoare a eului. Sinele datoriei infinite, fiind un preaplin, un „plus înăuntrul minusului" iese la suprafaţă chemat de chipul celuilalt.
Viitorul este „răsucirea" 309 spre celălalt infinit, de care răspunde, fără
posibilitate de a-şi înstrăina responsabilitatea şi de a o încheia. În această
perspectivă, viitorul nu poate fi cuprins, ,,proreţinut", clădit pe cunoaşterea anterioară: ,,infinitul este teleologia timpului" 310.
Levinas acreditează ideea unei fenomenologii autentice3 1 1 a temporalităţii ajungând la următorul raport: ideea de infinit se „exprimă" în noi 307 Aceasta ar fi permanenţa - ,,prezentul" - timpului: neodihnă, disproporţie, destrămarea gândirii în raport cu infinitul. Prin urmare, nu este vorba despre o reluare a clipelor-forme: ,,Întotdeauna-ul timpului, imposibilitatea identificării lui Eu cu Celălalt, imposibila sinteză dintre Eu şi Celălalt. Diacronie. Diastolă. Imposibilitate de a compune pe acelaşi teren, de a corn-pune în lume, imposibilitatea în chip de alunecare a pământului de sub picioarele mele" (Idem, p. 159).
308 Michel Haar, Heidegger şi esenţa omului, p. 68.
309 Nu o „pre-mergere" heideggeriană a morţii, care, plecând de la certitudinea că ea nu poate fi înstrăinată, constă într-un fel de aşteptare, asumare a ei.
3 1 0 E. Levinas, Moartea şi timpul, p. 159.
3 1 1 E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 160: ,,Ideea Infinitului ( ... ) iată «vizarea viitorului», dincolo de viitor, adevărata «fenomenologie». ( ... ) Dez-1 22
