Acel dincolo sau înainte de fiinţă se referă la „ecoul" chemării sale adresată
mie, el fiind posibil pentru că se aude ceva mai mult decât ceea ce aproapele spune.
Chemarea sa deschide o rană şi nelinişte.
Dar de ce ne răneşte chemarea semenului? Dacă la această întrebare am răspunde că gândul de a fi în locul celuilalt - care ne cere ajutorul ( chiar prin simpla privire sau prezenţă) - ne face să ne cutremurăm, atunci tot ceea ce am spus despre alteritate şi transcendenţă s-ar nărui, pentru că ne-am raporta la altul în funcţie de eu. Ar fi vorba de înfricoşătorul gând privitor la posibilitatea de a trăi tu însuţi nefericirea celuilalt ( de reţinut faptul că mila despre care vorbeşte deseori Levinas ·
nu are la bază grija pentru sine). Din perspectiva lui Levinas este inacceptabil un astfel de răspuns. Şi totuşi, avem impresia că nici el nu merge mai departe de întrebare fără a se roti în jurul conceptelor de responsabilitate, supunere, diacronie, chip, rană. Acestea se definesc unele pe altele - pe rând sau fiecare prin toate celelalte. Dacă am afinna că porunca lui Dumnezeu de a avea grijă de celălalt ne creează acel ecou, acea rană a chemării, nici o astfel de abordare nu îl mulţumeşte pe Levinas, care nu doreşte să supună etica teologiei333. Rămâne să ne întoarcem la răspunsul privitor la puterea chipului de a mă afecta, bulversa, de a mă prinde „în datoria de a-i da celuilalt până şi pâinea de la gură şi haina de pe umeri" 33 în pofida
mea. Este o supunere în pofida dorinţei eului, mai ales în măsura în care „pentrualtul se iveşte în desfătarea în jurul căreia se afirmă eul şi în care el se satisface şi se instituie" 335. Chipul celuilalt mă răneşte în chemarea sa pentru că este în acelaşi timp „prezenţa enormă şi retragerea acestei prezenţe". Chiar dacă ţine de fiinţă, el vesteşte altceva şi înnobilează ordinea fiinţei.
Pentru a exprima raportul de responsabilitate cu semenul înainte de cunoaştere şi de orice poruncă (un dincolo de dialog), Levinas apelează la metafora maternităţii: aşa cum nu eu mi-am ales naşterea, începutul, tot aşa nu eu sunt creatorul acelei responsabilităţi care se strecoară „ca un fur" în eu. Ne aflăm într-un raport de fraternitate cu celălalt aşa cum fiecare este într-un raport filial cu mama sa ( exprimare pleonastică, menită să pună în evidenţă situaţia de a fi „ales" în relaţia de responsabilitate, fără a fi înştiinţat). Nu am hotărât sau reflectat asupra propriei naşteri; ea se află într-un trecut imemorial, imposibil de reprezentat.
333 Aceasta şi pentru că, în timp ce autentica alteritate, transcendenţă o reprezintă
semenul „în came şi oase", teologia are un discurs general, care nu este îmădăcinat în problemele concrete ale existenţei: "Levinas followed Berdyaev's appeal to the existential fact that some kinds of this interpersonal transcendence are rooted in experience, while the theologies of different religious sects are extrapolated from those more universal intimations. ( . . . ) As Levinas argued, the discourse of the encountered other, whether in religious and theological or secular or existential form, is ontic. It concemed the "transcendence" between two beings" (Samuel Moyn, ,,Transcendence, Morality, and History: Emmanuel Levinas and the Discovery of S0ren Kierkegaard in France", în Yale French Studies, No. 104, Encounters with Levinas. (2004), pp. 44-45).
334 E. Levinas, Altfel decât afi sau dincolo de esenţă, p. 129.
335 Ibidem.
132
