Aprezentarea este implicată deja în experienţa exterioară, în măsura în care latura realmente văzută a unui obiect „prevede" întotdeauna şi în mod necesar o latură nevăzută a obiectului, schiţându-i acesteia un conţinut mai mult sau mai puţin determinat.
Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Husserl vorbeşte despre modul în care poate fi „motivată" în sfera mea proprie aprezentarea unei alte sfere şi, o dată cu ea, sensul celuilalt. O simplă reprezentare nu este capabilă de acest lucru. Ea îl poate realiza numai împreună cu o prezentare, numai împreună cu un act în care obiectul se dă cu adevărat el însuşi „în persoană". Reprezentarea poate avea caracterul de aprezentare numai ca fiind cerută de această existenţă percepută. Constituirea, de către ego-ul propriu, prin intermediul „experienţei alterităţii", a lui celălalt ca un analogon al său, se realizează conferindu-i acestuia un sens care ţine cont de întâlnirea350 sa. Nu este o pură instituire, un a priori; eul constituant nu acordă aleatoriu sensuri
pentru ceea ce constituie. Odată constituit alter ego, el reprezintă punctul de plecare pentru alte sensuri şi determinaţii, adică pentru o lume obiectivă.
Totuşi, acest mod de înţelegere a constituirii alter ego-ului ca unitate de sens, ca dimensiune a valabilităţii, a fost considerat de Levinas ca fiind expresia totalităţii. Eul creează în interiorul său o altă monadă, un artefact al propriului eu. Experienţa este pusă în paranteze, suspendată pentru a lăsa loc procesului de constituire. Celălalt, nefiind dat el însuşi în persoană, înseamnă că nu aparţine unui prezent autentic, ci inautentic, continuu, cel al fluxului conştiinţei. Altul nu joacă decât un rol secundar în cadrul relaţiei faţă în faţă, pentru că acelaşi este un eu al monologului. Pentru Levinas, celălalt poate fi în persoană doar prin relaţia metafizică, a acelui infinit a cărui urmă este chipul. Refuzându-i aproapelui statutul de absolut altul în momentul întâlnirii, eul deschide calea violenţei. În plus, constituindu-l pe celălalt în mod analogic eului propriu, se ajunge la reducerea sa în funcţie de o intenţionalitate posesivă. I se acordă lui
alter ego aceleaşi calităţi, dorinţe, limitări ca şi eului constituant. Când, de fapt, comunicarea, din perspectiva levinasiană, are loc numai între chipurile care se pnvesc. Referitor la violenţă şi responsabilitate, apar însă câteva probleme de care abordarea critică a filosofului francez nu pare a ţine cont, probleme soluţionate, în schimb, din perspectiva fenomenologiei husserliene: 1. Celălalt înlătură violenţa tocmai pentru că alteritatea sa îşi află sensul în eu. Pe de altă
349 Ibidem, p. 145.
350 David Carr, ,,The 'Fifth Meditation' and Husserl's Cartesianism", în Philosophy and Phenomenological Research, Vol. 34, No. 1, Sep., 1973, p. 26: "When I am face to face with another person, I am aware not only of him but also that I am an object for him and that our surroundings are given to him as they are to me - or rather, as they would be given to me if l were in his place".
139
