acelui obiect pentru a-l observa din toate unghiurile. Ordinea setului de percepţiiposibile reprezintă orizontul percepţiilor implicite plecând de la cea concretă,directă, în virtutea noemei sale. La sensul obiectiv, la esenţă se ajunge printr-oserie de variaţii eidetice:
( ... ) esenţa mărului este un obiect specific (ideal), care ajunge să fie dat direct, intuitiv pentru o conştiinţă atunci când această conştiinţă
propune, în cadrul imaginaţiei, variaţii ale domeniului obiectual -
domeniu a cărui lege eidetică este instituită de esenţă - până când sunt atinse limitele posibilităţilor de variaţie imaginară. Husserl vorbeşte de aceea despre faptul că esenţa ( eidos) este cunoscută printr-o variaţie eidetică - în contradicţie cu una pur empirică, în cadrul căreia variază
doar ceea ce e contingent, dar nu se caută să se meargă până la limitele posibilităţilor de variaţie. Alte denumiri pentru acelaşi fenomen sunt intuire a esenţei sau sesizare a esenţei, ideaţie sau descripţie eidetică.
Husserl, dar mai ales succesorii săi, vorbesc şi de o reducţie eidetică în sensul că fenomenul singular, individual este redus la un nou obiect universal, la esenţă 49•
Diferitele tipuri de orizont pot fi distinse în funcţie de activitateaperceptivă care actualizează serii particulare de posibile percepţii. De exemplu,cubul poate fi privit în timp ce îl rotesc în mâini, distanţându-l sau apropiindu-Ietc. Nu toate orizonturile pot fi determinate atât de obiect cât şi de subiect (însensul exemplului de mai sus): un copac nu poate fi răsucit în mâini.
Apare întrebarea cum percepţia proprie determină orizonturi prin noemasa. Intrând într-o încăpere în care nu vedem decât partea superioară a unei mese,noi avem totuşi aşteptarea ca aceasta să aibă patru picioare. Aşteptarea nu esterezultatul vreunei inferenţe plecând de la noţiunea de „masă", ci depinde deopinia întemeiată pe experienţe trecute. De aici deducem că orizontul perceptivvizavi de un obiect are loc în virtutea noemei50, a sensului acelui obiect, iarnoema are la bază experienţe trecute. Prin urmare, aşteptarea este mult mailegată de percepţia mea referitor la obiectul respectiv decât de orice abordareinf erenţială.
Noema conţine o regulă despre percepţiile aşteptate din partea unuiobiect; prin urmare, obiectul este un indice pentru un anumit tip de regulă.
Revenind la exemplul anterior: văzând o masă, fără să îi putem vedea şipicioarele, ne formăm în mod automat aşteptarea ca, schimbând unghiul, să
vedem că masa are patru picioare, nu opt sau zece. Şi aşteptarea nu este formată
pe baza unei implicaţii analitice a noţiunii de masă sau a unei credinţe ( că toatemesele au patru picioare). Mai degrabă, ea apare pentru că noema privitoare la 49 A. Hugli, P. Liibcke, op. cit., p. 71.
