Titlul II
Persoana juridică
Capitolul I. Noţiunea, clasificarea, elementele constitutive şiidentificarea persoanelor juridice
68. Noţiune şi reglementare. Apariţia persoanelor juridice, cunoscute şi sub denumirea de persoane morale, a fost impusă de necesitatea unirii eforturilor mai multor
persoane fizice pentru realizarea unui scop comun. 1 Cunoscut fiind principiul conform
căruia nu poate exista un patrimoniu fără titular ar fi fost imposibilă afectarea de către
asociaţi a unor părţi din patrimoniile proprii pentru realizarea scopului comun propus.
Bunurile respective ar fi urmat să rămână în patrimoniile proprii ale fiecăruia dintre
asociaţi, continuând să constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari
şi să fie transmise la deces moştenitorilor.
A apărut astfel necesitatea recunoaşterii calităţii de subiect de drept a asocierii de
persoane fizice, înzestrată cu o voinţă proprie, care să fie titularul unui patrimoniu propriu, distinct de cel al membrilor şi care serveşte realizării unui scop comun. Persoana
juridică răspunde acestor deziderate. 2
Deşi legea foloseşte frecvent noţiunea de persoană juridică ea nu o şi defineşte.
Această omisiune a dat naştere unui efort doctrinar de elaborare a unei definiţii a persoanei juridice.
1 Pentru o succintă prezentare a evoluţiei istorice a subiectelor colective de drept, începând cu dreptul roman, a se vedea E. Poenaru, op. cit., p. 375-376. În ce priveşte noţiunea de persoană juridică în dreptul civil român, a se vedea MD. Bocşan, Observaţii privind conceptul de persoană juridică, Juridica nr. 3/2001 , p. 1 25- 127.
2 În efortul doctrinar de explicare a fundamentului persoanei juridice au şi fost elaborate
„teoria proprietăţii colective" şi „teoria patrimoniului de afectaţiune", care pun accentul pe acest element constitutiv al subiectului colectiv de drept. Teoriile elaborate în această materie, începând cu „teoria ficţiunii" (persoana juridică este o creaţie artificială a legiuitorului, care are menirea să le permită oamenilor, singurii care pot avea calitatea de persoane, să-şi realizeze unele scopuri comune) şi terminând cu „teoria voinţei colective" (la baza personalităţii juridice se află unitatea colectivă, iar aceasta permite ca actele de voinţă ale colectivităţii, care sunt acte de voinţă ale indivizilor în lumea fizică, să devină acte colective în lumea dreptului) sunt însă mult mai numeroase. Pentru prezentarea acestor teorii, a se vedea: Y. Eminescu, Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 198 1 , p. 1 5-23; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, op. cit., p. 427-43 1 ; V. Stoica, P. Truşcă, Consideraţii teoretice privitoare la fundamentul juridic al persoanei juridice, R.D.C. nr. 7-8/1 999, p. 1 30-135; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, op. cit., p. 437; E. Poenaru,
op. cit., p. 376-378; O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 272-276.
