1 2
Persoana fizică
drepturile civile şi politice ale omului; art. 2 pct. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului; art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale.
Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută, atribuită, tuturor oamenilor. Şi acest caracter sebucură de o reglementare expresă, care este cuprinsă în art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1)din Decretul nr. 31/1954, dar şi în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului.
11. Începutul capacităţii de folosinţă. Începutul capacităţii de folosinţă este marcat de momentul naşterii persoanei. Aceasta este regula enunţată de art. 7 alin. (l) dinDecretul nr. 31/1954.
Până la naştere copilul nu are o individualitate distinctă ci este doar o parte sistemului biologic al mamei (pars viscerum matris). Embrionul sau fetusul (distincţia se faceîn funcţie de stadiul de dezvoltare a copilului nenăscut) nu au o existenţă autonomă,nu sunt fiinţe umane desăvârşite şi ca urmare, nu au personalitate juridică.
Data naşterii este prevăzută în certificatul de naştere, care cuprinde o rubrică specială în acest scop şi care constituie, în general, mijlocul de probă al acestui fapt generator de stare civilă.
De la această regulă există şi o excepţie, stabilită de art. 7 alin. (2) din Decretulnr. 31/1954, potrivit căruia „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,însă numai dacă el se naşte viu". 1
Referitor la capacitatea succesorală, art. 654 C.civ. prevede: ,,Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii.
Copilul conceput se consideră că există. Copilul născut mort este considerat că
nu există".
Pentru stabilirea momentului concepţiei, respectiv a momentului de la care se consideră că persoana există, trebuie să recurgem la prevederile art. 61 C.fam., conformcărora „timpul cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi".
Această ultimă dispoziţie instituie două prezumţii legale:
- prezumţia celei mai lungi gestaţii (300 de zile) şi a celei mai scurte gestaţii (180
de zile). Aceasta este o prezumţie împotriva căreia nu este permisă dovada contrară
Ouris et de jure). Astfel nu este permis să se dovedească împrejurarea concepţiei copilului într-o perioadă situată dincolo de limita a 300 de zile înainte de naşterea sa (să sepretindă, spre exemplu, că aceasta ar fi avut loc cu 307 zile înainte de naştere) şi nicila o dată situată la mai puţin de 180 de zile faţă de momentul naşterii.
- prezumţia că era posibilă conceperea copilului în oricare din zilele intervaluluicuprins între a 300-a şi a 180-a zi înainte de naşterea acestuia. Natura acestei prezum
ţii este controversată în literatura de specialitate. 2 Opinia majoritară este în sensul că
aceasta este o prezumţie relativă Ouris !antum) astfel că este permis să se probeze că
1 Confonn adagiului latin infans conceptus pro nata habetur quoties de commodis ejus agitur.
2 Pentru prezentarea acestei controverse, a se vedea: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VI-a, Ed. Ali Beck, Bucureşti, 200 1, p. 306-308; Gh. Beleiu, Drept civil.
