Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE SCHWARZ-GERO
protector pentru ea şi bebeluşul ei este o manifestare aproape biologică. Acest lucru le poate părea unora ca fiind ceva firesc. Darnu toate tinerele familii dispun de propria locuinţă. De exemplu,dacă tânăra familie locuieşte în aceeaşi casă cu bunicii, pot apăreatot felul de discuţii. În mod natural, mama este îndreptăţită să
aibă un spaţiu al ei personal, împreună cu bebeluşul, pe care să-lpoată aranja cum îşi doreşte ea şi în care să decidă singură cineare acces şi cine nu.
În cazul în care mamele vor să evite anumite persoane sausituaţii în această perioadă, tatăl este chemat să-şi joace rolul deprotector. El este câinele de pază care, la interior, ţine împreună
turma - adică mama şi bebeluşul - şi care supraveghează Ia exterior. De multe ori, această protecţie la exterior este exact cadrulde care mama are nevoie pentru a-şi putea da frâu liber şi pentrua-şi dezvolta această sensibilitate şi vulnerabilitate aparte, atât deimportantă pentru bebeluşul ei.
Deja prezenţa tatălui la naştere joacă un important rol protector. Deşi multor părinţi acest lucru nu le este cu adevărat clar,după ani de practică în spital, nu pot decât să-i subliniez, încă odată, importanţa. Un efect la fel de protector îl au şi discuţiile pecare tatăl le poartă singur sau împreună cu mama cu doctoriţeleşi doctorii curanţi.
CÂND -BEBELUSUL PLÂNGE
Faptul că, odată venit pe lume, bebeluşul va plânge, le este destulde clar celor care se pregătesc să devină părinţi. Dar cât de zgomotos poate fi plânsetul unui bebeluş şi ce repercusiuni dramatice poate avea acesta asupra părinţilor constituie de multe ori osurpriză pentru ei. Cu o intensitate sonoră de aproximativ 80 de
decibeli, ţipetele unui bebeluş sunt aproape la fel de gălăgioaseca sunetul unui ciocan pneumatic. Iar pentru adulţi, ele trebuiecă sunt greu de suportat. Cum altfel ar putea o fiinţă atât de mică
şi de dependentă să atragă atenţia asupra sa şi asupra nevoilorsale? Deci natura i-a înzestrat pe bebeluşi dintr-un motiv întemeiat cu un ţignal atât de puternic, ce nu poate fi ignorat. ,,Mi-efoame!", ,,Sunt obosit!", ,,Mă doare burta!" - cam astfel ar puteasuna în traducere ţipetele cel mai des întâlnite. Iar când părinţiifac ceea ce trebuie, şi bebeluşul încetează să mai plângă. Celpuţin în teorie!
În practică, lucrurile arată adesea cu totul altfel. Mai ales înprimele trei luni, mulţi bebeluşi au chiar un „program" de plâns.
