• căutarea dezacordului (prin alegerea intenţionată a unor temede discuţie delicate);
• preocuparea de a-l face pe celălalt să nu se simtă bine (printăcere, glume nepotrivite);
• folosirea unor cuvinte tabu etc.
Pentru impoliteţea negativă:
• inocularea unui sentiment de teamă celuilalt;
• sublinierea puterii emiţătorului în raport cu receptorul (tratat „desus" sau ridiculizat);
• invadarea „teritoriului" celuilalt (de exemplu, prin abordarea unorsubiecte intime, inadecvate relaţiei dintre colocutori);
• asocierea explicită a celuilalt cu un aspect negativ (de exemplu,prin sublinierea opoziţiei dintre „eu" şi „tu");
• exprimarea explicită a faptului că receptorul este îndatoratemiţătorului etc.
Gradul de impoliteţe a unui enunţ este dependent de valorileaceloraşi factori luaţi în consideraţie de Brown şi Levinson pentrupoliteţe: distanţa socială, puterea şi gradul de interferenţă.
Discutând unele dintre cauzele impoliteţii, J. Culpeper distingesituaţia în care relaţia dintre colocutori este de egalitate de aceea încare relaţia este de inegalitate. În ultimul caz, inegalitatea socială secorelează cu diferenţe între parteneri sub aspectul vulnerabilităţii.
102 Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică
Cel mai puternic are mai puţine motive să fie politicos, ştiind că reacţiaceluilalt nu poate fi de acelaşi tip (impoliteţea receptorului cu statutinferior ar avea consecinţe practice defavorabile acestuia şi / sau ardetermina, eventual, un răspuns şi mai violent al emiţătorului cu statutsuperior). Relaţiile de egalitate. socială şi, mai ales, intimitatea suntlegate adesea de o diminuare a manifestărilor politicoase, fără .să
se poată susţine că intimitatea şi impoliteţea sunt într-un raport directproporţional. Între egali, impoliteţea este determinată de alte elemente, cum ar fi afectele negative (antipatia) sau caracteristiciletemperamentale ale partenerilor.
Dintre cele două tipuri de impoliteţe la care se referă Culpeper:impoliteţea inerentă (care nu poate fi atenuată prin nici una dintrestrategiile politeţii) •şi cea implicată de tachinare, ultima poatereprezenta, credem, în egală măsură, o strategie a politeţii pozitive,atât prin intenţie (care nu este ofensatoare), cât şi prin asocierea cuintimitatea. Acest fapt pune în evidenţă natura graduală a tranziţieide la politeţe la impoliteţe, similară cu aceea constatată în cazulrelaţiei dintre cooperare şi conflict în procesele comunicative, nici odisociere nefiind posibilă în afara datelor concrete ale contextuluisituaţional.
ÎN LOC DE CONCLUZII
