72 Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică
Într-un studiu ulterior, R. Lakoff precizează că, spre deosebire demaximele conversaţionale, care sunt legate de comunicarea denotativ-informativă, politeţea nu este denotativă, ci mai degrabă
p e r s u a sivă, exprimând intenţia emiţătorului de a influenţa comportamentul receptorului (Tolmach-Lakoff, 1 995, p. 1 96-1 97).
În concepţia lui R. Lakoff, fenomenele politeţii constituie o arie încare teza existenţei unei sintaxe autonome eşuează, Adecvarea uneipropoziţii în raport cu un anumit context social sau situaţional este,ca şi problemele strict gramaticale, tot o problemă de cunoaşterelingvistică, pentru că priveşte eficienţa comunicării. De aceea -
susţine autoarea - aplicarea corectă a regulilor sintactice presupuneşi specificarea contextelor semantice şi pragmatice în care acesteafuncţionează. Adoptând însă perspectiva semanticii generative,R. Lakoff nu poate separa semnificaţia de gramatică. Componentasocială nu are ponderea necesară în descrierea propusă; în realitate,aşa cum s-a remarcat, politeţea implică mai mult decât simplacorectitudine pragmatică (Watts, Ide, Ehlich, 1992, 6). Politeţea esteînţeleasă de autoare ca o semnificaţie deductibilă din structuragramaticală a enunţurilor; prezenţa anumitor mărci lingvistice permiteidentificarea aplicării unei anumite reguli a politeţii. Admiţând acestsistem de concordanţe, R. Lakoff nu se îndepărtează prea mult deanaliza tradiţională a politeţii. În realitatea proceselor comunicativeînsă, mărcile lingvistice sunt polifuncţionale: în raport cu situaţiacomunicativă, impersonalizarea, de exemplu, poate semnala nuformalitatea, ci ezitarea, iar prezenţa unor termeni generici de adresare (ca, de exemplu, domnule) poate fi un indiciu al ironiei, şi nuneapărat al aplicării regulii formalităţii.
Pe de altă parte, cele trei reguli discutate definesc, de fapt,convenţiile de bază ale politeţii. Încercând să identifice semnificaţiilecare pot fi exprimate convenţional, autoarea acceptă implicit faptulcă există semnificaţii care nu pot avea un asemenea tip de expresie.
În conformitate cu principiul expresibilităţii form·ulat de J. Searle însă,orice semnificaţie, indiferent de gradul în care este „problematică"
sub aspect social, trebuie să fie exprimată (Searle, 1 970, 21). Înaceste condiţii, care sunt variabilele pragmatice care determină
alegerea s u b i e c t i v ă a mijloacelor de expresie?
Meritul cercetărilor lui R. Lakoff este acela de a fi contribuit la onouă înţelegere a conceptului de politeţe. Considerată drept
