mecanism de reducere a fricţiunilor în relaţiile interpersonale,politeţea nu mai este legată exclusiv de formalitate; exprimareadeschisă a intenţiei de apreciere sau de solidarizare cu ceilalţi estesubsumată, de asemenea, acestui domeniu. Este o prefigurare adistincţiei între politeţea negativă şi cea pozitivă, fundamentată deP. Brown şi S. L1')vinson.
2.2. Cea mai coerentă teorie pragmatică a politeţii rămâne până
astăzi cea formulată de P. Brown şi S. Levinson într-un amplu studiudin 1 978 (Brown, Levinson, 1 978). Studiul a fost republicat într-unvolum aparte (Brown, Levinson, 1 987), precedat de o introducere încare autorii trec în revistă unele cercetări ulterioare asupra politeţii,răspunzând criticilor care le-au fost aduse. Deşi recunosc anumitelimite de natură teoretică şi metodologică ale modelului lor, explicabileprin influenţa unor direcţii de studiu curente în epocă şi' a niveluluide atunci al informaţiei, autorii nu introduc modificări. După mărturisirea lor, modelul s-a configurat ca urmare a încercării de a oferi unrăspuns la întrebarea de ce există exprimare indirectă? Acest fapt a condus la admiterea ideii unei bifurcări a teoriei sensului într-o teorie semantică (propriu-zisă) şi o teorie pragmatică (Brown, Levinson, 1 987, 49). Nivelul la care se situează analiza este cel al actelor verbale (baza gramaticală fiind propoziţia/fraza, iar perspectiva fiind cea a emiţătorului).
Două ipoteze stau la baza teoriei în discuţie: ipoteza privindraţionalitatea comportamentului uman (inclusiv a comportamentuluicomunicativ) şi aceea privind existenţa aşa-numitei face, imaginea publică pe care şi-o reclamă fiecare individ (Brown, Levinson, 1 978, 66). Prima ipoteză, a cărei sursă o constituie sistemul de orientare cognitivistă al lui H. P. Grice, se referă la capacitatea oricărei persoane de a determina mijloacele pentru realizarea unui anumit scop, de a le evalua şi de a le alege pe cele mai potrivite. Cea de-a doua îşi are sursa în sociologia interacţiunii a lui E. Goffman, cel care pune în circulaţie conceptul de face (practic, imposibil de tradus în română într-o formă acceptabilă).
Imaginea publică individuală are două aspecte complementare.
Unul, de orientare sociofugă, se referă la tendinţa fiecăruia de a-şipăstra „teritoriul" (material,' spaţial, temporal, mental, psihic), de a-lapăra de invazia celorlalţi, altfel spus - la dorinţa de independenţă
sau de autonomie a individului. Acest aspect este desemnat prin
