• g r a d u I d e i n t e r f e r e n ţ ă pe care îl prezintă actul în raportcu dorinţa de autonomie sau de aprobare a individului (I), variabilă definibilă cultural şi situaţional.
Prin însumarea valorilor acestor trei variabile se determină
potenţialul ameninţător al diverselor acte, limitele între care un anumittip de strategie de performare a actelor este considerat adecvatmenţinându-se constante. Cu cât valoarea acestei sume este mairidicată, se tinde spre alegerea unei strategii mai complicate.
A c ţ i u n e a r e d r e s i v ă asociată e x p r i m ă r i i n e a m b i g u ea intenţiilor comunicative defineşte cele două tipuri fundamentalede politeţe distinse de Brown şi Levinson: p o I i t e ţ e a n e g a t i v ă ,orientată spre satisfacerea eului negativ al participanţilor, şi p o I i t e ţ e a p o z i t i v ă , orientată spre satisfacerea eului pozitiv alacestora. Prin urmare, în limitele modelului în discuţie, politeţea esteconcepută ca un comportament strategic - deci intenţional - alindivizilor, urmărind satisfacerea exigenţelor legate de imaginea lorpublică în scopul menţinerii sau al restabilirii echilibrului interacţionaişi a unei atmosfere de cooperare în cursul proceselor c;omunicative.
P o I i te ţ e a n e g a tiv ă corespunde ritualurilor de evitare (riturilornegative -în terminologia lui E. Durkheim). Ea reflectă preocupareaemiţătorului de a nu stânjeni libertatea de acţiune a receptorului,constituind nucleul comportării respectuoase. Politeţea negativă
intervine ca o frână necesară în cursul interacţiunii, efectul său social fiind de menţinere a distanţelor, cu scopul de a asigura bunafuncţionere a activităţii comunicative.
în planul expresiei, politeţea negativă se caracterizează prinasocierea cu limbajul formal, oficial, precum şi prin apelul lamecanisme de atenuare a prejudiciului posibil determinat deperformarea diverselor acte. Principalele s t r a t e g i i ale acestui tipde politeţe, des<.?rise de Brown şi Levinson, sunt:(1 ) Exprimarea indirectă convenţională a forţei ilocuţionare, carereprezintă un compromis între dorinţa emiţătorului de a fi
Principii pragmatice 77
direct - satisfăcută de caracterul convenţional al procedeelor,recunoscut ca atare de participanţi -şi aceea de a fi indirect, pentru a nu-i crea constrângeri receptorului.
ex.: formularea interogativă a solicitărilor, de obicei în enunţurimodalizate (poţi, vrei etc.): Poţi I vrei să-mi arăţi cartea
aceea?
(2) Atenuarea forţei ilocuţionare a enunţurilor prin apelul lacuvinte sau construcţii care introduc restricţii privind valoareaperformativelor sau a altor componente ale unui enunţ.
ex.: O să vină să ne vadă, presupun I bănuiesc I cred I după
toate probabilităţile.
Mi-a plăcut romanul lui, Într-un fel I Într-un anumit sens. E
destul de interesant.
Cuvinte sau constrtJcţii similare pot atenua infracţiunile privindaplicarea maximelor conversaţionale ale lui Grice. Ele pot exprimaprecauţii privind, de exemplu, aplicarea:
• maximei calităţii (diminuând răspunderea emiţătorului):
Din câte Îmi amintesc I După cât se pare, Elena nu a urmat
totuşi Facultatea de Litere. (emiţătorul nu îşi asumă integraladevărul afirmaţiei),
• a maximei cantităţii:
Nu-ţi pot spune mai mult; asta e cam tot ce ştiu.
