Sufletul se deschide
ca un lac mâlos spre soare,
nu mai caută răspunsuri
în ochii nimănui;
se lasă năpădit de întrebări
( care vorbesc între ele)
crescute ca trestiile
în braţele moarte ale râurilor.
Zilele devin lăuntrice,
fuioarele fluide, subţiri,
sunt ale unei tăceri fără sfârşit.
Deşi îţi ştii şi tu bine rolul,
nu mai vrei să joci.
Asculţi, aproape fără să respiri,
muzica aceea, harpa duioasă,
corul din apele
fără sfârşit.
Vezi, totul pare atât de bine regizat,
cuvintele primitive şi sălbatice
au crescut,
au crescut,
au devenit păsări,
au învăţat singure să zboare -
supravieţuiesc.
În numele poemului • 71
E primăvară, cresc firele de iarbă .. .
îşi caută loc, optimiste, de-a lungul drumului.
Firele de iarbă, oştenii unui rege venerat, niciodată văzut,
sortiţi unei singure încercări,
unei singure lupte,
unui singur sfârşit.
Fire de iarbă semănate în taină
în palma câmpiei sau pe tâmpla muntelui
