O primăvară firavă, cu trupul ud,
abia ieşită din iarnă, din ceasul ei crud, luminează tăcut dimineaţa aceasta.
O dimineaţă nouă care te-nfioară
şi se revoltă (a câta oară .. . ?)
împotriva beznei solitare.
Aş vrea să fug până în marginile ei,
aş vrea să fug fără să mă opresc,
să simt cum sufletul mi se umple
cu aerul proaspăt şi cum se pierde
în verdele curat care dezmiardă,
în infinitul luminos;
aş vrea să alerg, să mă dezleg din lungile iluzii, să nu privesc în urmă, niciodată,
să nu mă-ntorc, să fiu alt om,
74 • Magda Grigore
să fiu aproape gata, să mă desprind uşor, fără regrete,
din braţele viclene ale iernii.
Ce anotimp înşelător, ce amăgire,
o fantezie doar vibrând ca un izvor!
Ce dimineaţă întristată şi subţire -
din primăvară care nu mai vine,
o ardere de tot
în vorbă şi în gând -
tâlcul acestui joc al dimineţii
ne soarbe parcă sufletul
pe rând .. .
În numele poemului • 75
Toate acestea îţi vor fi străine.
Clipa aceasta va fugi,
se va îndepărta de tine ca un ţipăt de pescăruş
şi timpul va creşte subiectiv
cu vârful întors în tine.
Sunetul înalt te va urmări o vreme,
până când uitarea se va întinde ca o plagă
peste trupul excoriat al zilei.
O să ai alte clipe, în care o să-ţi aminteşti tinereţea odihnindu-se în iarba emoţiei
şi o să vezi ca prin vis întrupări grăbite în alte locuri/ şi timpuri/ şi chipuri,
întrupări din memoria (ta) iconică.
