Situaţia
un discurs şi altul, tocmai despre asta e vorba când,începând cu anii 1950 şi până la sfârşitul vieţii sale,Foucault îşi dezvoltă analizele în spaţiile dintre discursurile literare, ştiinţifice, religioase, judiciare, moraleşi politice, refuzând - cu câteva rare excepţii - exerci
ţiul de comentariu al marilor opere filosofice.
Într-un interviu din 1 9 78, Foucault revine tocmaiasupra acestei idei: ,,Ceea ce face ca eu să nu fiu un filosof în sensul clasic al termenului", explică el, este faptulcă „nu mă interesez de etern", ci de „eveniment" 152• Şi continuă:
Evenimentul nu a fost niciodată o categorie filosofică, poate cu excepţia stoicilor, cărora le puneao problemă de logică. Dar tot Nietzsche este celcare, şi aici, a definit primul, cred, filosofia ca fiind activitatea ce serveşte cunoaşterii a ceea ce sepetrece şi a ceea ce se petrece acum. Altfel spus,suntem străbătuţi de procese, de mişcări, de forţe;aceste procese şi aceste forţe, noi nu le cunoaştem, iar rolul filosofului este de a fi, neîndoielnic,diagnosticianul acestor forţe, de a diagnosticaactualitatea 153•
Filosofia, aşa cum o practică Foucault, este aşadar ofilosofie a prezentului şi a evenimentului1 54• Ea posedă o funcţie critică, una care, departe de a fi transcendentală, este „arheologică în metoda ei" şi „genealogică în finalitatea ei": este arheologică pentru că nu caută să degajeze structurile universale ale oricărei cunoaşteri sau ale oricărei acţiuni morale posibile", ci tratează „discursurile 375
care articulează ceea ce gândim, spunem şi facem ca penişte evenimente istorice"; ea este genealogică pentru că
nu deduce „din forma a ceea ce suntem ceea ce ne estecu neputinţă să facem sau să cunoaştem", ci „din contingenţa care ne-a făcut să fim ceea ce suntem va desprindeposibilitatea de a nu mai fi, de a nu mai face sau de anu mai gândi ceea ce suntem, facem şi gândim" 155• Pe scurt, obiectul filosofului „medic al culturii" este unul eminamente critic. Este vorba, cum preconizează Gaston Bachelard, de a se debarasa de valorile şi ierarhiile tradi
ţionale şi, ,,citind totul", de a juca „împotriva proprieisale culturi, cu propria sa cultură" :
[Bachelard] n e face s ă n e gândim, dacă vreţi, laacei jucători de şah abili care reuşesc să ia pieselegrele cu pioni. Bachelard nu ezită să-i opună luiDescartes un filosof minor sau un savant. . . unsavant, pe cuvânt, un pic .. . un pic imperfect saufantezist din secolul al XVIIl-lea. El nu ezită să
pună în aceeaşi analiză cei mai mari poeţi şi apoiunul mic şi minor pe care-l va fi descoperit aşa, laîntâmplare, într-un anticariat. . . Făcând asta, nu evorba nicidecum pentru el de a reconstitui mareacultură globală a Occidentului sau a Europei, saua Franţei. Nu este vorba de a demonstra că mereuacelaşi spirit trăieşte, că freamătă pretutindeni, că
se regăseşte pe sine acelaşi; am impresia, dimpotrivă, că încearcă să prindă în capcană propria cultură cu interstiţiile, cu devianţele, cu fenomeneleei minore, cu micile sale dezacorduri, cu notele salefalse 156•
