parţial, dar le rataseră în cele din urmă.
Foucault descrie fenomenologia, în „modalitatea [sa]
carteziano-husserliană"104, ca o acţiune constând în a relua forma generală, şi de-acum golită, a vechiului discurs filosofie, dar propunându-şi simultan să deplaseze „ toate formele şi funcţiile filosofiei clasice" şi să recompună
disiecta membra ale celorlalte filosofii postnietzscheene prin intermediul unei neîncetate 11întoarceri la momentul cartezian"105• Fenomenologia ar juca atunci dublul rol de „pură descriere a concretului" şi de „cercetare niciodată epuizată a fundamentului"106, materializând
„proiectul de a relua, de a reîncepe, de a regăsi toată
filosofia: de a ieşi din ea repetând-o"107• Totuşi această repetare nu este suficientă, după Foucault, pentru a sesiza ceea ce depăşeşte limitele unui discurs filosofie pe care fenomenologia îşi propune să-l refondeze reactivându-l fără încetare.
Este vorba, dimpotrivă, de a renunţa definitiv la această reactivare a vocaţiei filosofiei occidentale şi de a asuma o dată pentru totdeauna discontinuitatea istorică
vizată de diagnosticul nietzschean. În alţi termeni, este vorba de a plasa chestiunea condiţiilor de posibilitate ale filosofiei în cadrul spaţiului încă nesigur şi mobil, definit de noua dispoziţie generală a discursului. Astfel, condiţiile istorice de posibilitate ale filosofiei coincid în cele din 365
Michel Foucault
urmă cu cele ale arheologiei, iar obiectul lor este acelaşi: descrierea spaţiului de dispersie deschis de spargerea discursului filosofie în multiplicitatea interstiţiilor dintre un discurs şi altul, pentru a repera acolo ordinea, precum şi mutaţiile istorice. Pentru a face asta, Foucault sugerează că
discursul filosofie trebuie să opereze „o trecere în afara lui însusi"108: dacă rolul filosofiei este de-acum înainte de a-si I
I
spune „momentul său" e pentru că acest moment „nu este interioritatea, ci exterioritatea ei"109• În octombrie 1966, Foucault notează că, în continuarea acestei treceri în afara lui însuşi, discursul filosofie trebuie să facă să coincidă
actul filosofie al diagnosticului prezentului cu „etnologia imanentă"110 a culturii noastre - o formulare care va reveni în anumite interviuri din perioada tunisiană111•
Constituirea arhivei integrale
Articularea statutului etnologiei drept „contra
ştiinţă", deja abordată la sfârşitul lucrării Cuvintele şi lucrurile112, cu trecerea discursului filosofie în afara lui însuşi, în direcţia exteriorităţii indicate de diagnosticul prezentului, nu este posibilă decât prin ceea ce Foucault desemnează în acest manuscris ca „organizare a arhivei integrale"113• Această temă se află în miezul ultimelor trei capitole ale Discursului filosofie, constituind dezvoltarea celui de-al doilea moment al „efectului Nietzsche", precum şi primele etape ale unui parcurs care, nu fără ezitări şi impasuri, îl va conduce pe Foucault la redactarea Arheologiei cunoaşterii.
În Capitolul 13 (,,Arhiva", termen care nu a fost deloc folosit în Cuvintele şi lucrurile), Foucault remarcă
366
Situaţia
faptul că, pentru a măsura impactul mutaţiei actuale a gândirii şi a culturii noastre, nu e de ajuns să ne aplecăm asupra „interesului pe care îl manifestăm pentru limbaj" şi asupra „funcţiei sale universal structurante" 114•
Am rămâne, de fapt, prinşi în capcana „ vechilor interogaţii" dacă am tot încerca să descoperim adevărul, cunoaşterea sau natura umană în spatele limbajului"
sau dacă prin această „grijă faţă de limbaj" am spera să
realizăm articularea, de-acum inevitabil problematică,
„a unei ştiinţe a omului şi cea a unei critici radicale a cunoaşterii"115• După Foucault, dimpotrivă, trebuie să
surprindem noile condiţii de posibilitate ale filosofiei în proliferarea indefinită a discursurilor şi a cunoaşterilor care se articulează în ele116• De acum înainte întoarsă
spre arheologie, filosofia caută să pună în lumină ordinea care organizează o reţea complexă de raporturi interdiscursive compusă din mai multe niveluri: nu numai actele de vorbire şi formele de discurs pe care ele le instaurează, ci şi „obiectele, materialele, instituţiile care pot servi drept suport pentru conservarea acestor cuvinte" şi, în sfârşit, ,,modurile de transcriere şi diferitele sisteme care pot să transforme discursul într-un alt ansamblu de elemente" 117• Prin urmare, înăuntrul fiecărei culturi, ansamblul de constrângeri interdiscursive nu va mai putea fi disociat de ceea ce Foucault desemnează
drept „arhivă": aceasta defineşte, într-adevăr, condiţiile de posibilitate îngăduind selecţia, circulaţia şi conservarea discursurilor într-o cultură dată, justificând astfel existenta lor concretă si materială.
I
I
„Punerea în raport constantă şi indefinit reînnoită a discursului cu alte discursuri" 118, combinată cu condiţiile 367
