M ichel Foucault
care permit menţinerea, trierea şi circulaţia acestor discursuri într-o arhivă constituie după Foucault „o realitatecu dublă faţă: cea a arhivei-discurs" 119• Această noţiune, de care Foucault se foloseşte pe larg în Discursul filosofie, dar pe care nu o reia ulterior, desemnează „universalul interstiţiu":
[Prinsă] între limbă şi vorbire, între gândire şicondiţiile de existenţă, [arhiva-discurs] este de faptceva pornind de la care toate aceste elemente potsă apară, să se dea experienţei şi să devină obiect deanaliză. Arhiva-discurs este deopotrivă o instanţă
intermediară şi ireductibilă şi locul comun în careprind rădăcini toate aceste distincţii120•
În aceste pagini, Foucault (re)defineşte aşadar arheologia ca „ ştiinţă a arhivei" 121 sau, mai exact, ca „disciplină a arhivei-discurs" care e „simultan releu, etapă
necesară între alte discipline deja constituite şi analiză aceea ce le face posibile"; ea studiază, pe de o parte, arhiva
,,ca formă a legilor înscrierii, conservării, circulaţiei discursurilor" şi, pe de altă parte, discursurile „ca poziţii reciproce ale enunţurilor în spaţiul arhivei" 122• Bineînţeles, acest demers nu permite reculul necesar pentru „a trata riguros ca un obiect exterior" 123 sau în funcţie de „stilul totalizării" 124 configuraţia actuală a arhivei-discurs.
Dacă o „etnologie generală" a culturii noastre este prinurmare imposibilă, Foucault susţine că putem totuşiavansa „prin tatonări" şi „ analize etnologice parţiale"
pentru a surprinde printr-o „comparaţie internă, dardiacronică" marile rupturi în istoria arhivei-discurs sau 368
Situaţia
„evenimentele" capabile să restituie arheologic „profilul propriu culturii noastre, ceea ce o izolează în mod absolut de oricare alta"125• Acţiunea de istoricizare arheologică
referitoare la arhiva-discurs corespunde atunci unui soi de „etnologie imanentă" care urmează „mişcarea către ceea ce serveşte drept condiţie, element şi spaţiu pentru tot ceea ce putem spune şi gândi"126•
Devine astfel posibil pentru Foucault să schiţeze câteva mari etape în istoria arhivei-discurs: de la inventarea alfabetului de către dorieni în secolele VIII-VII î.Hr.
până la cea a imprimeriei în secolul al XVI-lea, trecând prin gramaticienii alexandrini şi renaşterea carolingiană.
Ansamblul transformărilor care au caracterizat atât „fa
ţa-arhivă", cât şi „faţa-discurs" formează, în ochii lui, un sistem înăuntrul căruia ele nu încetează să se modifice, dar în care transformările uneia nu pot fi înţelese decât pe fondul stabilităţii şi identităţii celeilalte: ,,toate evenimentele discursurilor instaurează şi menţin continuitatea arhivei; toate evenimentele arhivei instaurează
planuri omogene de discurs"127• Fără de care, conchide Foucault, ,,nu ar exista decât o linie subţire de evenimente, fără identitate şi fără diferenţă"128• O întrebare se pune totuşi: în această „lume a rupturii"129, cum putem să gândim ceea ce se petrece actualmente?
Imposibilitatea de a răspunde sistematic la această
întrebare indică fără îndoială un punct mort al arheologiei foucaldiene. Dar asta nu-l împiedică pe Foucault să evoce, în ultimul capitol din Discursul f'ilosof'ic, o trăsătură care ar putea să ne ajute să înţelegem mutaţia caracterizând actualitatea arhivei-discurs a culturii noastre:
„constituirea arhivei integrale"130• Această „sarcină de a 369
Michel Foucault
conserva totul ca fapt de discurs" nu corespunde totuşiproiectului, foarte vechi în cultura occidentală, de aconserva discursurile „pentru a-şi constitui o memorie",ci relevă mai degrabă de „funcţionarea" contemporană
a arhivei-discurs131 . Pornind din momentul în care discursul devine independent „de natura actelor care i-audat naştere" şi în care reactivarea fiecăruia dintre acesteacte de vorbire poate „ să provoace orice timp de discurs" 13 2, orizontul arhivei se deschide necesarmente spre
,,conservarea integrală a tot ceea ce a putut să fie spus"133•
În interiorul unei arhive integrale, este într-adevăr cuneputinţă să stabilim dinainte discursurile care trebuiesă fie conservate, precum şi modurile în care actele devorbire trebuie să le reia şi să le reactualizeze. Discursulse situează în sânul „unui spaţiu indefinit, în care poatemereu să se multiplice şi să prolifereze în direcţii multiple" 13 4, văzându-se astfel eliberat de orice referinţă laun „univers prediscursiv" (fie el cel „al experienţei, saual trăitului, sau al lucrurilor însele, sau al concretului"),astfel încât el constituie acum „referenţialul general" 13 5.
Ultimele capitole din Discursul filosofie fac aluzie ladistanţa care separă proiectul arheologic al lui Foucaultde poziţiile contemporane ale lui Derrida privitoare laraporturile dintre cuvântul vorbit şi scriere. Ca şi în capitolele precedente, unde evocă temele pe care Derridale explorase în eseurile sale din prima jumătate a anilor1960136 , dar fără a-i menţiona vreodată numele, Foucaultafirmă aici că istoria arhivei-discurs şi a mutaţiilor sale
,,permite trimiterea la orizontul său fatalmente mitologic întrebarea cu privire la prioritatea dintre vorbireşi scriere" 137• Într-adevăr, constituirea arhivei integrale 370
