Situaţia
odinioară, pierzându-şi în acest context raţiunea de a fi şi operativitatea.
În primul rând, excluzând din discursul filosofie
„orice propoziţie care nu e susceptibilă să fie verificată
prin aceleaşi mijloace ca enunţurile ştiinţifice" 93, pozitivismul logic operează în realitate reducerea discursului său la cel al ştiinţei, care constituie sursa exogenă a criteriului de validare la care filosofia trebuie să fie supusă.
În al doilea rând, calificând drept metafizic orice enunţ
vizând să „atingă fundamentalul" 94, ontologia se prezintă ca un discurs „care îşi constituie, prin el însuşi, în suveranitatea lui, locul şi momentul în care vorbeşte, subiectul care îl pronunţă" 95• Occidentul devine astfel
,,locul unic al filosofiei" în chiar momentul în care „destinul" său se stabileşte ca „istorie a filosofiei", iar „toţi filosofii" nu pot vorbi decât pe fondul unei aceleiaşi uitări a Fiinţei96• Partajul între discursul filosofie şi discursul de ficţiune este prin urmare suprimat - cel dintâi fiind redus la cel de-al doilea. În al treilea rând, filosofia care îşi dă drept sarcină descrierea trăitului îşi limitează discursul la discursul politic şi la „discursul cotidian al tuturor oamenilor", suprimând „funcţia speculativă a criticii"; ea îl limitează în mod nemijlocit şi naiv în „libertatea, activitatea şi istoria oamenilor"97• Înainte chiar să izbucnească
disputa cu Sartre, găsim în aceste pagini premisele rezervelor pe care Foucault le va formula faţă de modalităţile umaniste de angajament ale intelectualului universal.
În sfârşit, abolind distanţa care o separă de exegeza religioasă, analiza structurilor urmăreşte să interpreteze semnele „ca pe nişte cifruri ale unei transcendenţe" şi tratează drept metafizic orice discurs care le interpretează
363
Michel Foucault
„ca elemente ale unei serii de efecte şi de cauze"98• Ţinta lui Foucault este aici, mai precis, Jaspers - şi îndeosebi interpretarea lui a filosofiei nietzscheene -, pentru care propusese deja o analiză în timpul cursurilor ţinute la Universitatea din Lille şi la Ecole normale superieure în 1954-195599• Foucault criticase atunci efortul lui Jaspers de a reduce istoricitatea imanentă a devenirii nietzscheene la „exigenţa filosofică" a lui, făcând din Nietzsche
„moştenitorul filosofiei creştine": refuzul nietzschean al transcendenţei „se desfăşoară [s-ar desfăşura] într-o lume de imanenţă căreia transcendenţa creştină îi dăduse sensul ei"100• Tocmai această exigenţă informează cel de-al patrulea mod de a filosofa după Nietzsche despre care vorbeşte Foucault în manuscris: din acest unghi, cercetarea structurilor corespunde într-adevăr ireductibilităţii transcendenţei fiinţei, a cărei devenire infinită nu se poate da decât într-o experienţă ce se manifestă prin structuri finite. Dacă funcţia de interpretare sau de comentariu nu se mai poate exercita în el este deci pentru că, în nediferenţierea dintre discursul religios şi discursul filosofie ca „descriere a unui model structural"101, logosul lumii nu mai este de-acum interogat decât „pentru că ar fi un cuvânt prim sau pentru că ar forma textul infinit al lumii, [ ... ] pentru că în el se desfăşoară [s-ar desfăşura]
diferenta fiintei"102•
,
,
În ciuda aparentei lor diversităţi, pozitivismul logic, ontologia, descrierea trăitului şi analiza structurilor se sprijină toate, după Foucault, pe un „mare mit": ,,cel al limbajului fără dată, mai profund şi mai arhaic decât toată istoria şi în care formele discursului n-ar fi încă
separate unele de altele"103, la care fiecare din aceste 364
Situaţia
filosofii, într-un mod negativ, n-ar oferi decât un acces par
ţial. În schimb, fenomenologia este prezentată de Foucault drept o (a cincea) formă de filosofie post-nietzscheană care, în proiectul său general, este singura care a încercat să
instaureze un raport pozitiv cu coerenţa secretă a limbajului pe care alte moduri de a filosofa le revelaseră
