Situaţia
demonstrează, pe de o parte, că nu scrierea, ci discursul este cel care, nemaifiind „urma sau fenomenul unui cuvânt", devine elementul în interiorul căruia fiecare act de vorbire îşi găseşte condiţiile de posibilitate; şi, pe de altă parte, că arhiva, nemaifiind „locul de reconstituire a actelor de vorbire", se deschide către proliferarea indefinită a discursurilor, fără a o reduce totuşi la o dispersie haotică a scrierii si a urmelor sale care destabilizează în tăcere cuvântul însuşi, ci situând-o mai degrabă în cadrul unui spaţiu istoric de constrângeri care reglează acumularea şi utilizarea discursurilor138•
Aporturile Discursului filosofie
Înainte de a fi la rândul său circumscrisă la dinamicile proprii arhivei şi spaţiului dispersiei mai larg şi mai complex al culturii noastre, editarea acestui manuscris ne restituie un moment dedsiv în parcursul intelectual al lui Foucault: o analiză arheologică a filosofiei moderne, a mutaţiilor sale interne şi a întrebărilor privitoare la limitele filosofiei înseşi. În anii 1970 şi 1980, Foucault va reveni la teme precum naşterea filosofiei în Grecia, mai ales pornind de la excluderea sofiştilor139 , sau „momentul cartezian", inaugurând o ruptură inedită între filosofie şi spiritualitate în epoca modernă 140• Totuşi aceste analize nu vor mai constitui rezultatul unei istoricizări arheologice aşa cum o operează Foucault în Discursul filosofie: în 1966, această abordare înrădăcinează filosofia în diagnosticul unui prezent care defineşte contururile a ceea ce suntem şi a ceea ce putem să gândim, pornind de la exigenţa neîncetat reînnoită de a spune actualitatea 371
M ichel Foucault
care face astăzi-ul nostru diferit în raport cu ieri-ul nostru. Ce ne rămâne de arătat, după ce am demonstrat maniera originală în care Foucault reelaborează „arheologic" filosofia în care se formase în anii 1940 şi 1950, este că Discursul "filoso"fic anticipează mai multe teme şi probleme majore ale cercetărilor sale în următoarele două decenii.
Diagnosticul, discursul şi arhiva constituie nu doar noţiuni-cheie în jurul cărora se ordonează descrierea arheologică a filosofiei şi a istoriei sale, ci şi nuclee cruciale ale reflecţiei pe care Foucault o reia şi o dezvoltă în continuare. Este cazul funcţionării discursului filosofie şi a „structurii [sale] antropologico-umaniste" în cultura occidentală în secolul al XIX-lea, care se află în centrul cursului public pe care Foucault îl va ţine la Universitatea din Tunis141• Putem surprinde importanţa reculului metodologic permiţând descrierea în toată complexitatea sa a regimului discontinuităţilor active în transformările istorice ale gândirii, aşa cum se dă ea în sânul „lucrurilor spuse" în lumina noţiunii de arhivă-discurs. Acest recul metodologic deschide calea, diferită de cea a istoriei mentalităţilor şi a istoriei ideilor, pe care Foucault o va explora mai ales în Arheologia cunoaşterii.
Discursul "filoso"fic joacă, aşadar, în mai multe privinţe rolul de „comutator" între Cuvintele şi lucrurile şi Arheologia cunoaşterii. De la analiza arheologică a filosofiei ca discurs din primele douăsprezece capitole ale manuscrisului - şi care prelungeşte proiectul din Cuvintele şi lucrurile, focalizându-se acum nu pe ştiinţele umane, ci pe filosofie -, Foucault trece, în ultimele trei capitole, la analiza „arhivei-discurs" şi la explorarea unor 372
Situaţia
chestiuni metodologice, deschizând calea către redactările succesive din Arheologia cunoaşterii întreprinse în următorii ani. Noţiunea de discurs, centrală în abordarea din Discursul filosofie, va trece atunci în plan secund în profitul noţiunii de cunoaştere, aşa cum se întâmplase deja în Cuvintele şi lucrurile, a cărei prefaţă anunţa o lucrare viitoare menită să examineze „problemele sale de metodă" 142•
Analizând „funcţiile interne" ale discursului ca tot atâtea „practici discursive", Foucault înscrie, în plus, Discursul filosofie într-un orizont care va fi în curând teatrul unei confruntări cu Althusser şi elevii lui 143• Putem în egală măsură să citim lecţia sa inaugurală de la College de France din 1970 ca prelungire a acestui efort pentru a plasa discursul în arhivă: Foucault se apleacă atunci asupra procedurilor „interne" şi „externe" prin care „în orice societate producerea discursului este deopotrivă
controlată, selecţionată, organizată şi redistribuită" 144•
În sfârşit, în cursul despre Nietzsche din 1969-1970
de la Centrul universitar experimental de la Vincennes, diagnosticul referitor la noi înşine şi la actualitatea noastră se lărgeşte de la descrierea constrângerilor culturale ale arhivei-discurs la analiza „forţelor [care] au acţionat şi acţionează încă pentru ca noi să fim aici": el constituie unul din operatorii cruciali ai înscrierii arheologiei în genealogie. Diagnosticul este atunci redefinit ca un gest „care se referă la corpul însuşi al prezentului" şi care face din prezent teatrul „a ceea ce este prezent în noi, în corpul nostru": este vorba de-acum, pentru Nietzsche, ca şi pentru Foucault, de a surprinde în fiziologia noastră
,,originile multiple" care se manifestă în ea ca instincte, 373
Michel Foucault
valorizări şi elemente contradictorii în luptă unele cu altele145. Astfel, în 1971, diagnosticul indică „nevoia de istorie" a genealogistului, în care filosofia însăşi se presupune că se plasează, dacă vrea „să diagnosticheze maladiile corpului, stările de slăbiciune şi de energie, rănile şi rezistenţele sale pentru a judeca despre ce este un discurs filosofic"146.
Dacă Foucault, pe urmele lui Nietzsche, îl prezintă
pe filosof drept „medicul culturii"147 este pentru că are, precum acesta, o idee agonistică despre medicină şi despre filosofie. Într-o perspectivă de lungă durată, am fi tentaţi să spunem că atenţia aproape exclusivă pe care Foucault o acordă filosofiei în Discursul filosofie dispare imediat după, pentru a nu reveni decât spre sfârşitul vieţii, deşi în mod diferit, cu ocazia analizelor sale asupra filosofiei antice ca grijă de sine şi acţiune parresiastică148. Dar ar fi totuşi o eroare. Desigur, reticenţele lui Foucault de a se prezenta drept filosof sunt bine cunoscute: în 1966, el declara deja că nu este „foarte filosof"149, o afirmaţie pe care o reiterează de mai multe ori şi chiar mai tranşant în anii 1970150. Totuşi Discursul filosofie ne permite să reperăm o continuitate remarcabilă în lucrările sale; dacă definim filosofia nu ca o chestionare fundamentală care ar fi bântuit umanitatea încă de la începuturile timpurilor, nici ca un discurs care prelungeşte la nesfârşit alte discursuri tradiţional considerate drept „filosofice", ci mai degrabă ca o activitate de diagnosticare a prezentului sau ca o „istorie a prezentului"151, ne dăm seama că Foucault n-a încetat niciodată să fie filosof. Într-adevăr, dacă filosofia, după
Nietzsche, apare în multiplicitatea interstiţiilor dintre 374
