Situaţia
Henri Gouhier, precum şi, mai voalat, Jean Hyppolite), fără a-i menţiona totuşi explicit. Prin acest ocol, el relansează o întrebare care, de la Hegel până la istoricii filosofiei care-i sunt contemporani, nu a încetat nicio clipă să fie pusă: în ce fel şi în ce calitate face istoria filosofiei parte din filosofie?
Arheologia �i istoria filosofiei
Detasându-se de modul traditional de a considera
'
'
filosofia şi istoria ei ca o serie de răspunsuri diferite la un mic grup de chestiuni fundamentale, Foucault susţine că filosofia de după Descartes nu este pur şi simplu un discurs care răspunde „unor întrebări mult mai vechi decât ea"56• Discontinuitatea introdusă în secolul al XVII-lea în regimul general al discursurilor, în ordinea discursului filosofie îndeosebi, constă în aceea că acest discurs nu se mai referă de-acum la un domeniu de obiecte - Dumnezeu, suflet, lume - care i se oferă din exterior deoarece „îi erau în parte comune cu teologia şi cu ştiinţa"57• Şi totuşi, aceste obiecte nu dispar: originalitatea demersului arheologic constă mai degrabă în a demonstra că Dumnezeu, sufletul şi lumea „au devenit elemente funcţionale" ale discursului filosofie şi ale „raportului indefinit pe care îl întreţine cu acum-ul său"58•
Doar odată cu Kant, crede Foucault, la sfârşitul secolului al XVIII-lea se radicalizează „sfârşitul metafizicii": Dumnezeu, sufletul şi lumea indică atunci tot ceea ce e inaccesibil cunoaşterii. Opera kantiană constituie
,,punctul de gravitaţie al întregii filosofii occidentale"59, pentru că, după ea, destrucţia metafizicii nu mai constă
355
Michel Foucault
în suprimarea ontologiei ca discurs despre fiinţă în avantajul puterii ontologice a limbajului (metafizică a reprezentării), ci se întemeiază pe o „formă nouă de ontologie" corespunzând unei noi „ teorii generale a obiectului, aşa cum se dă în experienţă" (ontologie a fenomenului)60•
Această „stranie"61 ontologie caută să determine fiinţa finită a omului, manifestându-se ori ascunzându-se dincoace de descrierea fenomenelor: de la o „ontologie interioară discursului" se trece deci la o „ontologie exterioară discursului", care corespunde, în cele din urmă, unei antropologii62•
Astfel, precum în celebrele pagini din Cuvintele şi lucrurile consacrate „dubletului empirico-transcendental"63, şi în Discursul filosofie este vorba de un „cerc antropologic": acesta se caracterizează prin efortul de a face din fiinţa omului şi din finitudinea lui deopotrivă un fundament transcendental şi obiectul unei analize pozitive urmărind să definească omul ca „individualitate biologică", ,,subiect psihologic" şi „fiinţă socială"64. Şi, tot la fel ca în Cuvintele şi lucrurile, Foucault afirmă aici că, în decursul secolului al XIX-iea, această ontologie a fenomenului orientează discursul filosofie către temele Voinţei, Vieţii sau Fiinţei65. Se cuvine totuşi să remarcăm că metafizica reprezentării şi antropologia analizate în Capitolele 8 şi 9 din Discursul filosofie nu sunt tratate ca episteme înăuntrul cărora s-ar fi constituit apoi ştiinţele umane, cu exigenţa lor de adevăr şi cu transferurile lor conceptuale. Arheologia discursului filosofie, spre deosebire de cea a ştiinţelor umane, îşi îndreaptă atenţia spre discursul care ia naştere în singularitatea lui în contact cu alte discursuri: nu numai cu cel al ştiinţei, ci şi cu cel 356
