structuralism, dominante pe atunci în Franţa, precum şi de tentativa de a le combina. Într-adevăr, dacă în 1964
Foucault înscrisese „descoperirea [de către Nietzsche] că
profunzimea nu era decât un joc şi un pliu al suprafeţei", în centrul chestiunii interpretării şi al istoriei tehnicilor sale15, în Discursul filosofie filosofia devine o acţiune de diagnostic pentru că îşi atribuie o sarcină în aparenţă
,,mai lejeră şi mai discretă - uşor inutilă: filosoful trebuie să spună pur şi simplu ceea ce există [ ... ] fără paşi înapoi şi fără distanţare în însăşi clipa în care vorbeşte" 16•
Enunţând ceea ce e „azi", filosoful este „doar omul zilei şi al momentului: trecător, mai aproape ca oricine de trecere", chiar înăuntrul acestui „straniu discurs derizoriu ce constituie filosofia în activitatea de diagnosticare în care trebuie să se recunoască ea azi" 17•
Tema diagnosticului care deschide manuscrisul Discursului filosofie trimite clar la paginile din Capitolul 1 1 consacrate „marelui pluralism al lui Nietzsche" şi
„jocului său de disocieri": acesta din urmă marchează
transformarea discursului filosofie, producând „sfărâmarea filosofului" în Ecce homo sau „împrăştierea lui în cele patru zări ale discursului"18• După Nietzsche, subiectul care filosofează nu mai este acea „specie vorbitoare"19
care, de la Descartes, se presupunea că trebuie să dezvăluie sau să manifeste un discurs universal adevărat.
El se înrădăcinează ireductibil în al său azi si în a sa actualitate, căci prin asta se redefineşte „raportul între discursul filosofie şi cel care îl enunţă1120• Această
mutaţie se însoţeşte, după Foucault, de „impresia de a vorbi în elementul nonfilosofiei" 21: discursul filosofie se articulează acum înăuntrul unor discursuri care îi erau 347
Michel Foucault
odinioară străine, dar în care e cu putinţă încă să se efectueze „acte filosofice"22, al căror diagnostic însuşi nu este decât un exemplu.
Diagnosticul constituie aşadar, pentru Foucault, sarcina unei filosofii menite să interogheze, în ciuda a tot şi a toate, solul arheologic care, în faţa împrăştierii acestor discursuri şi „în vreme ce nu există încă decât mobilitate şi vid"23, îi îngăduie să studieze „spaţiul în care se desfăşoară gândirea, precum şi condiţiile acestei gândiri, modul său de constituire"24• În Discursul filosofie, diagnosticul permite metodei arheologice să depăşească
un prag: plecând de la suprafaţa însăşi a enunţurilor sale, filosofia accede atât la modul de a fi al limbajului, care defineşte singularitatea funcţionării sale discursive, cât şi la mutaţiile istorice care l-aµ afectat.
Foucault evocă diagnosticul în mai multe interviuri imediat consecutive redactării Discursului filosofie.
El susţine că sarcina filosofiei constă în a „diagnostica prezentul" şi „a spune prin ce anume prezentul nostru este deosebit şi absolut diferit de tot ceea ce nu este el, adică de trecutul nostru"25• Mai precis, activitatea de diagnosticare constă în „a spune ceea ce suntem astăzi şi ce înseamnă, azi, a spune ceea ce spunem" 26• Acest astăzi, aşa cum explică Foucault în ultimele trei capitole ale manuscrisului, corespunde „prezentului unei culturi"27, diagnosticul exercitându-se atunci mai întins asupra
„conjuncturii noastre culturale"28• Acest raport pe care filosofia îl întreţine cu propriul său astăzi face obiectul, în Discursul filosofie, unei serii remarcabile de analize urmărind să expliciteze „definirea şi raţiunea sa de a fi" 29, precum şi ceea ce singularizează filosofia ca discurs care 348
Situaţia
trebuie să-şi spună acum-ul. Este tema „actualităţii", care va rămâne, de altfel, în centrul cercetărilor lui Foucault până la sfârşitul vieţii sale.
Actualitatea discursului filosofie
Dacă raportul cu actualitatea defineşte filosofia ca un discurs este în primul rând pentru că Foucault tratează
„discursul" ca ansamblu de „lucruri spuse" într-o epocă
dată: el se distinge prin urmare atât de sistemul de posibilităţi al limbii, cât şi de constrângerile formale ale logicii.
