1 8 octombrie 1 966
1. Arhiva-discurs.
2. Istoria ei.
3. ,,Criza de astăzi". Filosofia:
- ca discurs diagnostic pentru ceea ce se petrece;
- ca discurs al discursului, marginea cea mai exterioară a discursului, forma şi momentul în care el trece în afara lui însuşi (de unde marea tematică exterioritate-interioritate: el cuprinde toate discursurile în afara cărora trece);
- ca etnologie imanentă.
Acest triplu rol al discursului este familiar în cultura occidentală; dar angajat în echivocuri în care este mascat: diagnosticul a ceea ce se petrece transformat în enunţ despre ceea ce este; discursul discursului în manifestare a lucrurilor în adevărul lor propriu (independent de limbajul care este criticat); etnologia imanentă într-o analitică a omului (fără a ţine cont de diferenţe).
e
Conjectură; cuvânt greu lizibil.
339
Michel Foucault
Discursul filosofie maschează aceste funcţii. Doar dacă nu putem spune că ele se modifică azi sub efectul unei mutaţii generale. Al unei mutaţii care face să apară
consistenţa proprie a discursului şi autonomia lui şi pe care discursul filosofie are rolul tocmai de a o enunţa.
Filosofia nu mai este un discurs care are un obiect sau o formă proprii; este un discurs care se mişcă în interstiţiul discursurilor, discursul raportului între discursuri.
De făcut analiza filosofiei din punctul de vedere al arhivei-discurs. Cum a funcţionat [ea]? Cum se face că a devenit [ea] acum acest discurs al discursului?
De definit filosofia ca discurs într-un discurs care, într-un sens, este exterior filosofiei şi, într-un alt sens, vine să i se alăture în acest loc în care se află filosofia acum.
340
Situatia
(Orazio l rrera şi Daniele Lorenzini)
În iulie 1966, în casa familială din Vendeuvre-du
Poitou, Michel Foucault începe să redacteze manuscrisul consacrat 11discursului filosofie", un manuscris cu o amploare, ambiţie şi complexitate la fel de remarcabile precum cele care-i caracterizează arheologia ştiinţelor umane.
Cuvintele şi lucrurile, predată editorului său în mai 1965, apare în aprilie 1966 în colecţia 11Bibliotheque des sciences humaines" pe care istoricul Pierre Nora tocmai o lansase la Gallimard1• Redactarea Discursului "fi-loso"{i,c demarează în momentul în care controversele se amplifică în jurul cărţii, mai ales cele referitoare la proclamarea 11morţii omului" 2• Critica umanismului pe care o putem citi în această carte, deşi foarte diferită de cea a lui Heidegger, reanimă una dintre întrebările care au marcat profund filosofia franceză de după război şi îndeosebi dezbaterile despre existenţialism şi marxism3• După
Foucault, 11omul" a fost inventat în secolul al XIX-lea pentru a întreţine un vis: cunoscându-i natura şi esenţa, ar deveni în sfârşit posibil să-l eliberăm de povara tuturor alienărilor şi determinărilor. Ştiinţele umane, urmărind această acţiune de cunoaştere pentru care omul era în acelaşi timp obiect şi fundament transcendental, au descoperit că totuşi constituirea lui nu era decât efectul 343
Michel Foucault
de suprafaţă al unor structuri inconştiente: istoria şi funcţionarea lor scăpau atât conştiinţei, cât şi libertăţii omului. Astfel, ,,ordinea" pe care acesta se presupunea iniţial că o asigură prin structurile sistemelor semnificante şi studierea corelaţiilor lor angajează de-acum nu numai lingvistica (Roman Jakobson, Georges Dumezil), etnologia (Claude Levi-Strauss) sau psihanaliza Oacques Lacan), ci şi filosofia (Louis Althusser).
Cum să nu fii surprins, în momentul în care se afirmă abordările structuraliste în filosofie şi în ştiinţele umane, de chestiunea dispariţiei omului cu care se încheie Cuvintele si lucrurile? Această disparitie constituie I
,
pentru Foucault condiţia de posibilitate a reînceputului filosofiei înseşi:
Dacă descoperirea [de către Nietzsche a] Reîntoarcerii este într-adevăr sfârşitul filosofiei, sfârşitul omului este, în schimb, reîntoarcerea începutului filosofiei. În zilele noastre, nu se mai poate gândi decât în vidul omului dispărut. Căci acest vid nu marchează o absenţă; nu prescrie o lacună ce se cere umplută. Ea nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât de-plierea unui spaţiu în care, în sfârşit, a redevenit cu putinţă să gândim4•
