Dar ce înseamnă a "filosofa după moartea omului?
Într-o scrisoare din ianuarie 1966, Foucault remarcă
faptul că „filosofia este o acţiune de diagnostic", iar „arheologia, o metodă de descriere a gândirii"5• Pe urmele acestor reflecţii se înscrie manuscrisul Discursului filosofie: de-a lungul acestor cincisprezece capitole solid redactate, 344
Situaţia
Foucault supune metodei arheologice nimic mai puţin decât filosofia occidentală de la Descartes până în secolul XX. El prezintă aici filosofia modernă ca un tip specific de discurs ce întreţine un raport absolut singular cu propria actualitate, iar filosofia contemporană - cea care ia în serios „revoluţia" nietzscheană -, ca pe o acţiune de diagnostic6•
Filosofia ca diagnostic
În vara lui 1966, putem presupune că întrebarea
,,Ce înseamnă a filosofa?" îmbracă o importanţă deosebită pentru Foucault: el tocmai ceruse o detaşare de la Universitatea din Clermont-Ferrand, unde preda oficial psihologia, ca să ocupe pentru prima dată în viaţa lui o catedră de filosofie, la Universitatea din Tunis.
În perioada anilor 1950, statutul filosofiei se află, de altfel, în centrul mai multor dezbateri pe scena intelectuală şi universitară franceză. Martin Heidegger îl chestionează la Cerisy-la-Salle încă din august 195 ?7, întâlnind un ecou considerabil în Franţa de după război - la Maurice Merleau-Ponty şi Jean Wahl, apoi la Paul Ric�ur şi Jacques Derrida, dar şi în lucrările istoricilor filosofiei care mobilizează numeroase concepte de inspiraţie heideggeriană8• În cursul deceniului următor, statutul filosofiei face încă obiectul unor vii controverse în rândurile marxismului francez, de la Jean-Paul Sartre la Louis Althusser, ale căror poziţii heterodoxe cu privire la filosofia lui Karl Marx şi Friedrich Engels se opun Partidului Comunist francez, aliniat la politica Moscovei9• Dar perspectiva marxistă pe care Althusser 345
Michel Foucault
o dezvoltă în timpul seminarelor de la Ecole normale superieure din rue d'Ulm se interesează în egală măsură
de practicile teoretice şi de ştiinţificitatea lor şi se alătură
astfel altor dezbateri care animă mediul universitar francez din epocă, mai ales cele despre raporturile filosofiei cu ştiinţele şi cu adevărul1°. În sfârşit, această discuţie redevine importantă când este vorba de a face istoria filosofiei prin studierea operelor sau sistemelor, precum la Martial Gueroult, Jules Vuillemin şi, la jumătatea distan
ţei dintre Gueroult şi Merleau-Ponty, la Jean Hyppolite11.
Acestei întrebări tradiţionale - ,, Ce este filosofia?" -, Foucault îi dă un răspuns cu totul original: filosofia este un discurs specific şi istoric determinat, caracterizat prin funcţii particulare pe care metoda arheologică îşi propune să le studieze. Totuşi, înainte de a purcede la această istoricizare a statutului discursiv al filosofiei, Discursul filosofie detaliază rolul principal pe care Foucault îl atribuie filosofiei contemporane aşa cum înţelege el să o practice: diagnostic al prezentului.
Atribuind de la bun început filosofiei o funcţie de diagnostic, Foucault prelungeşte abordarea lui Nietzsche: asemenea lui, caută să respingă „marea alegorie a profimzimii" 12, acea „invenţie a filosofilor"13 care, de milenii încoace, defineşte filosofia ca pe o acţiune urmărind să
smulgă sensul ascuns din lucruri şi să elibereze de rău omul şi corpul său. Apropiind, cel dintâi, ,,sarcina filosofică de o reflecţie radicală asupra limbajului", ,,Nietzsche filologul"14 a restituit solului său arheologic toată mobilitatea şi toată instabilitatea sa. În urma acestei mutaţii, Foucault susţine că filosofia găseşte de-acum în diagnostic o cale, permiţându-i să scape deopotrivă de fenomenologie şi de 346
Situaţia
